Şcoala nu are încredere în copil!?

Dedic acest editorial profesorilor mei, care au avut încredere în mine…

 

 

Asociaţia Generală a Învăţătorilor din Republica Moldova funcţionează ca filială a AGIRo, din anul 2010. Asociaţia editează Revista Învăţătorul modern, în paginile căreia se regăsesc articole metodico-ştiinţifice specifice învăţământului. Redactorul şef al acestei publicaţii este Mariana Marin, doctor în pedagogie, preşedinta Asociaţiei Învăţătorilor din Republica Moldova.

Cu permisiunea domniei sale publicăm un articol apărut în revista Învăţătorul modern.

 

 

Şcoala de astăzi este responsabilă de multe. În primul rând, de viitorul copilului. Sub aspect psihologic, acesta va fi o personalitate echilibrată emoţional, aptă să facă faţă situaţiilor dificile, liberă să comunice non-conflictual, gata să manifeste comportament responsabil pentru orice acţiune a sa şi încrezătoare în forţele proprii.

Încrederea în elev este una din valorile şcolii contemporane. Ea se inoculează prin modelul pe care îl are în faţă, prin profesorul care nu se îndoieşte nici o clipă de posibilităţile copilului. Mesajul persuasiv, convingător a celui care are misiunea de a învăţa creează starea de încredere în potenţialul elevului. Este mai simplu să ordonezi decât să construieşti o comunicare de convingere, astfel încât elevul să realizeze sarcina propusă ştiind că cineva are încredere în el.

Crezul despre omniscienţa şi omnipotenţa profesorilor mai este prezent în societatea educaţională. Deşi acceptăm teoretic faptul că rolul profesorului este unul de a facilita, a media, a ghida învăţarea, totuşi imaginea magistro-centristă a dascălului îşi exercită rolul. În asemenea condiţii aproape că nu putem vorbi despre încrederea în copil.

O şcoală care are încredere în copil nu are note negative. Ea stimulează elevul să fie responsabil pentru acţiunile sale, creează posibilitatea de afirmare şi impulsionează pozitiv acţiunea copilului.

Un profesor care are încredere, are timp să discute cu el, indiferent de numărul elevilor din clasă. Discută confidenţial problemele lui, oferindu-i încredere mai ales în situaţii dificile. Orice trădare din partea profesorului are o grea povară în conştiinţa copilului, redată prin două extremităţi: agresivitate sau anxietate.

A avea toată nădejdea în copil înseamnă a accepta copilul aşa cum este: introvertit sau extrovertit. O relaţie bună are formula a plus b este egal cu a plus b (a+b = a+b). Dacă ne dorim să ajutăm un elev, pornim de la faptul că îi respectăm caracterul, nu neapărat subliniem trăsăturile lui negative şi ne exprimăm convingerea că fiecare om are neajunsuri cu care luptă sau le direcţionează spre pozitiv.

De ce avem copii timizi, ne-am pus întrebarea? Lipsa de încredere în forţele proprii este sursa sentimentului de teamă, de jenă, de anxietate sau fobie socială. Unii profesori susţin că este o trăsătură genetică – timiditatea. Este aproape un mit. Ea se dezvoltă într-un mediu de creştere, de educaţie, adică în familie sau în şcoală. Deci, timiditatea este un rezultat, nu o caracteristică.

A încuraja nu înseamnă doar a lăuda. Lauzi produsul realizat de copil; încurajarea ţine de efortul pe care l-a depus. Încurajarea se focalizează pe proces şi este direct conec­tată la o viitoare, binemeritată laudă.

A avea încredere în copil înseamnă a fi prietenos cu el. Sarcinile, metodele aplicate trebuie să fie selectate nu pentru a încorseta elevul, ci pentru a-i oferi şansa să înţeleagă că acţiunea pe care va urma să o facă este una simplă şi că, pas cu pas, el o va reuşi. Ne referim la operaţionalizarea sarcinilor. Apoi, când construim predarea, pornim de la ceea ce cunoaşte elevul, de la experienţele lui. El trebuie să aibă din start convingerea că la ceea ce ştie se mai adaugă ceva.

În fiecare copil trebuie să vedem un viitor bun specialist într-un anumit domeniu, un lider. Nici o clipă, profesorul nu trebuie să stingherească copilul, pentru nimic. Faptul că nu a reuşit ceva sau nu a depus efort destul, într-o anumită situaţie didactică, nu dă drept nimănui pentru a descuraja elevul. Orice poate fi remediat… Oricine greşeşte inclusiv adultul. Important este să depăşim şi să învăţăm din cele greşite. Contează foarte mult să avem încredere şi să-l ajutăm pe elev să repare ce a greşit, nu să-l admonestăm şi să-l pedepsim. Greşeala nu este sfârşitul lumii, se repară prin convingere. Limbajul pe care îl folosim trebuie să fie încurajator, centrat pe proces.

Un dascăl care se lasă în buna credinţă a discipolului munceşte mult ca acesta să aibă respect faţă de el. Este consecvent comportamental. Or, dacă promite – face. Este empatic şi-l asigură pe copil că neapărat îl va ajuta. Este competent, demonstrează că a citit mult, operează cu dovezi, îi oferă elevului sursele sale şi inspiră încredere prin ceea ce ştie.

Cu alte cuvinte, un profesor care are încredere în forţele proprii are încredere şi în copil.

Copilul simte când profesorul are încredere în el. Acest sentiment este iubirea.

Oferă copilului dragostea şi el îţi va dărui inima.

 

Mariana MARIN