?????????????
S-a lăsat cortina peste ediţia din 2018 a Festivalului de Teatru din Piatra-Neamţ. De fapt, de data aceasta, este impropriu spus „din Piatra-Neamţ”, pentru că anul acesta festivalul s-a extins cu o serie de manifestări şi la Târgu Neamţ.
Bilanţul manifestării desfăşurată între 20 sept. – 1 oct. este impresionant: 31 de spectacole, 36 de reprezentaţii, 5 concerte, 3 ateliere, lansări de publicaţii, spectacole lectură, colocvii şi discuţii cu publicul… Peste tot a planat o dorinţă de reinventare a evenimentelor şi de racordare a lor la realitatea imediată.
Gianina Cărbunariu, care se recunoaşte drept „un produs al experienţelor teatrale relevante de pe scena Teatrului Tineretului” a plasat festivalul sub însemnul „Arhivele Insecurităţii”, justificând că este „…o temă care să deschidă direcţii de dialog… o imagine care să celebreze spiritul critic şi nu festivismul elitist… o implicare în promovarea nonconformismului, a experimentului în artă şi a dialogului constant cu publicul.”
Repertoriul festivalului nu a contrazis intenţiile selecţionerului; pe de o parte n-am avut decât un dramaturg clasic şi nici o şcoală de teatru, pe de altă parte am avut parte de experimente peste experimente, multe cu prea puţină legătură cu ceea ce numim arta teatrului, în mod tradiţional. Dar dialogul a fost mereu deschis şi incitant, pentru că spectacolele au glisat de pe emoţia artistică pe dezbaterea de idei.
Pe data de 26 septembrie, într-o dimineaţă frumoasă şi rece de toamnă, s-a celebrat prin intermediul unui colocviu, o dublă aniversare: 60 de ani de existenţă a Teatrului Tineretului şi 30 de ediţii ale Festivalului. Am avut bucuria de a fi în apropierea unor personalităţi importante ale teatrului românesc, de a ne infuza cu informaţiile, reflecţiile, amintirile domniilor lor: Marina Constantinescu – director artistic al Festivalului Naţional de Teatru şi realizator TV; Nicolae Scarlat – director al Teatrului Tineretului în perioada 1991-1996, când festivalul a căpătat şi o dimensiune internaţională (reluată anul acesta prin participarea unor spectacole din Franţa, Italia şi Portugalia); Gheorghe Bunghez – director al Teatrului Tineretului într-o perioadă foarte dificilă şi anume 1981-1986; Marian Popescu – profesor universitar, curator şi specialist în arta spectacolului, căruia teatrul românesc îi datorează foarte mult, atât la nivel de pedagogie cât şi la nivel de concept.
Şi dacă tot suntem la categoria „greilor” în materie de artă teatrală trebuie să remarcăm şi prezenţa în cadrul festivalului a doamnei Florica Ichim, cunoscut editor şi critic de teatru, care a lansat pe data de 30 septembrie o lucrare de mare însemnătate pentru lumea culturală din România: „Radu Penciulescu şi teatrul la înălţimea omului” – o antologie teatrologică semnată şi de scenarista Ada-Maria Ichim, fiica autoarei.
Festivalul şi-a propus şi a invitat spectatorii la o confruntare cu prejudecăţile şi fricile lor, la o „arhivare” a ceea ce nu vor să uite: artişti care i-au impresionat foarte mult, imagini şi replici care i-au mişcat, bucurii, dezamăgiri, descoperiri, întrebări şi mirări stârnite de reprezentaţii. Pe această temă s-a înscris şi Premiul Juriului de Adolescenţi, care a fost acordat spectacolului „Înaintea erei noastre”, în care, după cum spun liceenii „tragicul este acoperit de un hohot de râs, umorul a fost un catalizator al energiilor spectacolului iar dinamismul a menţinut atenţia spectatorului vie pe tot parcursul reprezentaţiei”.
Dar să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi spectatorului ce-i al lui şi să vedem câteva opinii culese din foaier…
– Cum aţi aprecia reacţia publicului faţă de oferta repertorială a festivalului? Care consideraţi că este nivelul receptării acestei oferte?
Au fost două direcţii puternice în acest festival care este dedicat tinerilor, şi acest lucru mi se pare foarte bun, pentru că legătura cu tinerii trebuie să fie constantă. Temele pieselor sunt bune şi generează demersul de a le atrage atenţia, de a le produce reflectarea după spectacol, dobândind nişte subiecte consistente şi foarte actuale de discuţie. Revenind la cele două direcţii din festival, există teatrul documentar (de exemplu spectacolele „Miracolul de la Cluj” – regia David Schwartz şi „Work in progress” – regia Gianina Cărbunariu) în care se încearcă să se elimine cu bună ştiinţă mijloacele teatrale tocmai ca să transpară mesajul cu mai mare claritate şi a doua direcţie, în care se folosesc foarte bine mijloacele teatrale, se construiesc bine personajele, se utilizează comic, muzică, se apelează şi la sensibilitate, nu numai la minte şi reflecţie.
Fiecare spectator are dreptul de a alege ceea ce i se potriveşte mai bine şi i se pare mai interesant. În legătură cu nivelul de receptare, tinerii sunt mult mai atraşi de al doilea gen de spectacol, în care se foloseşte şi apelul la sensibilitate şi puţin comic şi în care totul se îmbracă în voalul teatrului pe care îl ştim noi.
Cristina Rusiecki – critic de teatru, Bucureşti
Mergând la fiecare spectacol vedem pe viu reacţia publicului şi asta spune tot. Simt că o reprezentaţie bună are parte de aplauze generoase deşi aplauzele nu sunt neapărat un barometru al valorii. În plus, a devenit un învăţ ca după fiecare spectacol publicul să se ridice în picioare şi să aplaude. Acesta este un snobism de provincie… iertată-mi fie vorba, dar eu aşa percep. Însă dincolo de această obişnuinţă care este mai mult în rândul tinerilor şi a oamenilor care merg des la teatru, reacţia autentică se simte sub forma unor vibraţii la sfârşitul spectacolului şi arată când actorii au ajuns la mintea şi la sufletul omului din sală. Iar oferta repertorială a acestui festival este un exemplu elocvent în acest sens.
Maria Hibovski – actriţă, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ
Din ce am văzut eu şi din discuţiile de după spectacole am observat că publicul din Piatra Neamţ este foarte receptiv. Oferta repertorială a festivalului nu este formată din spectacole convenţionale, obişnuite şi cred că trebuie un public foarte deschis pentru aşa ceva. Este vorba de foarte mulţi tineri, care doresc să vadă lucruri noi şi se pare că aici va începe un nou dialog cu teatrul. Mi-au plăcut foarte mult discuţiile de după spectacol, unde spectatorii pot să-şi exprime părerea, să pună întrebări, să interacţioneze cu creatorii. Este foarte deschis publicul din Piatra Neamţ!
Maria Albert – profesoară, Universitatea de Arte din Târgu Mureş
Reacţia publicului o vezi după spectacol… La toate reprezentaţiile la care am participat, fără excepţie, reacţia a fost extraordinară. Şi am simţit asta şi în timpul spectacolelor. Chiar astăzi cineva a spus: „Da!”…„Nu!” – la spectacolul „Familia Fără Zahăr”. Deci publicul a participat foarte mult, fiind şi teme care provoacă.
Medana Weident – redactor Deutsche Welle, Bonn
Mă bucur să văd că publicul este dornic să vină la teatru, să vadă piese bune şi foarte bune, este dornic de cultură, primeşte cu inima deschisă pe actori, îi aplaudă, îi solicită să vină de mai multe ori la scenă. Cred că publicul din Piatra-Neamţ are nevoie de cât mai multe astfel de evenimente şi e posibil să se schimbe ceva în mentalitatea nemţenilor spre bine, datorită acestor momente efectiv speciale, de elevaţie spirituală. Ce se întâmplă aici, la Teatrul Tineretului, într-adevăr reprezintă cu nobleţe şi cultura, dar ne reprezintă şi pe noi.
Gabriela Baba – profesoară de limba şi literatura română, Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu”
Am văzut o bună parte din festival şi sălile au fost pline de fiecare dată iar reacţia de apreciere a fost vizibilă. În acelaşi timp, pe mine m-a interesat şi celălalt tip de reacţie, a spectatorilor care nu au fost neapărat de acord, dar au rămas să reflecteze asupra unor teme puse în scenă şi şi-au pus întrebări asupra lor înşişi. Cumva publicul a fost provocat, nefiind vorba de a oferi ceva pe gustul lui, ci ceva care îl solicită să gândească, să întrevadă noi perspective, să identifice noi probleme. O bună parte din selecţia din festival a fost constituită din spectacole care au vorbit de aspectele de zi cu zi, şi astfel au fost foarte aproape de ceea ce preocupă oamenii.
Oana Stoica – critic de teatru, Bucureşti
Evident că este vorba, pe de o parte, despre un public care are nişte nostalgii… ce a fost Teatrul Tineretului cândva… ce alte spectacole am mai văzut aici – fiind format pe un anumit stil de montare tradiţional şi cu texte cunoscute, clasice. Dar nu trebuie să omitem că publicul acesta e în mişcare, cum e şi teatrul. Avem pe de altă parte şi un public nou acum şi un management nou la festival. Aceste două categorii de public trebuiau împăcate, aşa că, iată, am avut un „Tartuffe”, dar făcut într-o manieră nouă şi cu trimitere în actualitatea românească, după cum am avut alte spectacole inspirate ca text din viaţa cotidiană dar bine rezolvate artistic. Trebuie să ne lăsăm provocaţi de noutate, dar fără a pierde din vedere că suntem la teatru, care este o artă şi fiecare spectacol trebuie să aibă ca o coloană vertebrală un element artistic. În jurul acestui ax artistic se poate face orice, indiferent dacă ne place sau nu. Cred că teatrul se mişcă mai repede decât publicul în general, teatrul zilelor noastre este mai flexibil decât publicul.
Emil Nicolae – critic de artă, scriitor
Am avut fericirea de a sta de vorbă şi cu doamna Florica Ichim, căreia i-am adresat o întrebare care mă frământă şi pe mine.
– Ce şansă de longevitate acordaţi teatrului aşa zis „comunitar”?
– Tot felul de formule teatrale vin, se consumă, şi teatrul merge mai departe, fără să aibă nici o şansă, nici una din ele, decât în momentul în care are valoare. Dacă un spectacol din categoria teatru comunitar este de valoare, va rămâne menţionat măcar. Acesta este un model temporar. Ne putem bucura de el dacă ne interesează. Nu cred că este ceva cu totul năucitor. Pentru ca teatrul să fie de valoare este nevoie de un text de calitate, de actori de calitate, de un mentor de calitate. Şi atunci rezistă. Măcar în memoria spectatorilor.
Teatrul este o chestie de mâncat cu inteligenţă şi de făcut cu inteligenţă. Nu poţi să faci teatru oricum, nu poţi să te duci la teatru oricum. Trebuie ca atunci când mergi la teatru să simţi că e o zi de sărbătoare.
A consemnat Gianina BURUIANĂ