Petru Sălăgeanu s-a născut în Transilvania, pe 17 martie 1832, fiind cel mai mare dintre cei nouă copii ai familiei. A trăit în satul Bistra, unde a frecventat şcoala primară, urmând apoi gimnaziul la Cluj şi teologia la Blaj.
S-a căsătorit în aprilie 1851 cu Floarea Zănoagă, iar în martie 1852, datorită prigoanei suferite de familie, ca urmare a participării tatălui său la Revoluţia de la 1848 din Transilvania, a trecut, împreună cu cei opt fraţi mai mici şi soţia sa, în Moldova peste Muntele Ceahlău. Devenind capul familiei, a fost obligat, deşi avea studii superioare, să muncească din greu la cărăuşie.
Între timp, locuitorii satului Schit, care erau de mult în căutarea unui dascăl pentru copii lor, aflând că Petru Sălăgeanu are o deosebită pregătire cărturărească, s-au adunat la sfat şi, pe 29 august 1852, i-au propus funcţia de învăţător.
A acceptat, şi astfel, la 21 octombrie 1852 şi-a deschis porţile cea dintâi şcoală particulară din Valea Bistriţei, cu un număr de 14 elevi, la care s-au adăugat şi copii arendaşului de pe moşia Hangu, care, până atunci, au învăţat la oraş.
Învăţătorul Petru Sălăgeanu era un om înalt, voinic, cu plete bogate, avea barbă şi umbla îmbrăcat în pitorescul său costum transilvănean.
Făptura lui degaja bunătate, calm, simplitate, era modest , demn, echilibrat, foarte deştept, îşi iubea şi respecta mult familia. Cunoştea bine patru limbi străine ( germana, maghiara, franceza şi latina), avea o bogată cultură generală ce-i oferea posibilitatea de a le preda elevilor cunoştinţe din toate disciplinele de studiu.
A fost un renumit învăţător, fapt afirmat, atât de foştii săi elevi, cât şi de unele personalităţi ştiinţifice ale vremii, cum ar fi: savantul naturalist Marcel Brândza şi scriitorul Calistrat Hogaş, care în opera sa „În munţii Neamţului” scria: „Plecarăm din zori cu sloboda, cu gând să ne întoarcem pe la prânz, iarăşi la gazda noastră de la Schit, Sălăgeanu, vestitul învăţător al muntelui de pe acele vremuri…”
Dar condiţiile în care a lucrat primii doisprezece ani în învăţământ au fost deplorabile, caracterizate prin: zbucium, chin, sărăcie şi eforturi imense. Şcoala de la Schitul Hangului nu avea la început un local propriu, cursurile se ţineau, prin rotaţie, în diferite case ale gospodarilor, iar remuneraţia învăţătorului, asigurată de săteni, fiind formată din mâncare, haine şi bani (cine avea), era insuficientă pentru existenţa zilnică,
Mai târziu, s-a găsit o încăpere liberă pentru şcoală la Schitişor (Schitul lui Silvestru).
La 1 ianuarie 1865, şcoala particulară a devenit şcoală de stat, cu un singur post pe care, prin ordinul nr. 3647 din 27 ianuarie1865 al ministrului, a fost numit învăţătorul Petru Sălăgeanu, cu un salariu de 20 de lei pe lună. Chiar dacă a devenit de stat, situaţia şcolii nu s-a îmbunătăţit de loc, fiind tratată cu indiferenţă, atât de primar, cât şi de conducerea judeţului. Miniştrii se schimbau des, fiecare venea cu alte modificări ale legislaţiei. Ceea ce voiau să facă unii, dărâmau următorii, astfel că, totul se răsfrângea în mod negativ asupra şcolilor şi elevilor, iar învăţătorii erau singurii care trăgeau ponoasele diriguitorilor. Numai revizorii şcolari încercau să ofere o oarecare stabilitate învăţământului.
Numeroase erau rapoartele şi cererile făcute de învăţătorul Petru Sălăgeanu, către primărie şi instituţiile judeţene, în care arăta că: pereţii şi gardurile şcolii se dărâmă, geamurile se sparg, acoperişul a cedat, sobele lipsesc, iar materialele didactice (hărţi, globul şi rechizite), de asemenea. Probleme erau şi cu plata la timp a salariilor odăiaşului (omului de serviciu n.n) şi învăţătorului. Datorită acestor situaţii în care era localul şcolii, copiii se îmbolnăveau aici de plămâni, friguri şi anemie, determinând pe unii părinţi să-i retragă de la cursuri. Pe de altă parte, erau şi părinţi care puteau să-şi îmbrace bine copiii pentru a nu răci, şi să participe la cursuri, dar numărul acestora era redus. În plus, majoritatea elevilor veneau la şcoală cu câte o turtă de mămăligă coaptă pe plită, în cazuri rare turta era tăvălită prin făină de grâu, pentru a o îndulci, iar, în cazuri extrem de rare, copii aveau la ei un ursuleţ, adică un cocoloş de mămăligă copt pe plită, care conţinea în mijloc un boţ de brânză.
Aceasta fiind situaţia socială a elevilor, dragostea lor pentru învăţătură scădea şi, oricât se străduia dascălul să-i atragă la studii, mulţi părăseau şcoala, îngroşând numărul analfabeţilor, deşi Cuza legiferase învăţământul primar obligatoriu. Cu toate acestea, bătrânul dascăl a obţinut rezultate meritorii, a dat multe serii de absolvenţi care au ajuns, fie gospodari fruntaşi, fie au îmbrăţişat cultura, unii ajungând în slujbe şi demnităţi publice.
La 1 aprilie 1895, învăţătorul Petru Sălăgeanu a ieşit la pensie după o muncă continuă la catedră de 43 de ani şi care, în condiţii vitrege, a scos multe generaţii de ştiutori de carte, iar, apoi, ca pensionar, a sfătuit şi îndrumat gospodarii satului în toate domeniile în care era solicitat.
La 22 februarie 1911, acest suflet al cărui ideal în viaţă a fost acela de a milita pentru cinste, muncă şi cât mai multă ştiinţă de carte, potrivit dictonului labor omnia vincit improbus (prin muncă asiduă se învinge totul). a închis ochii pentru totdeauna.
Activitatea sa a fost recunoscută, acordându-i-se mai multe distincţii, printre care, prin decretul numărul 1582 din 26 iunie 1893 i s-a conferit Medalia Serviciul Credincios clasa I.
Ca recunoştinţă, pentru munca depusă în slujba învăţământului din Ceahlău, primarul comunei, Constantin Şchiopu, a dispus să i se ridice un bust în muzeul satului.
Bibliografie:
1) Caiete monografice ce se găsesc la Constantin Sălăgeanu, comuna Ceahlău;
2) Ungureanu Grigore şi Alexandrina: Monografia Şcolii Generale;
3) Ungurenu Grigore: Manuscris Monografic, caietul nr 16 pg.76.
Prof. Tatiana ANTONOVICI