Ce n-aş da să mai fiu încă o dată licean
După ultima conflagraţie mondială puştanii orfani şi cei cu părinţi din amărâta mahala Precista (Piatra-Neamţ) s-au reîntors în bănci. Şcolarii mititei la gimnaziu, loazele mari la liceu. Majoritatea arătau jalnic. Erau fiii războiului şi ai foametei din ’45-’46. Mâncau pe cartele şi se îmbrăcau pe puncte. N-au priceput nici convertirea la comunism pentru că erau cruzi şi veşnic lihniţi de foame. Limba lui Ilici au învăţat-o cântând la ordin, iar sloganul „Stalin şi poporul rus…” îl urlau la semnul politrucilor bine hrăniţi. Vremurile nu erau îngăduitoare deloc.
În anul de graţie ’52, la liceul pietrean ce-l sărbătorim în această toamnă la Piatra-Neamţ, funcţionau trei clase a VIII-a. Conform tradiţiei, în primele clase intrau odraslele mahărilor de partid şi stat din târg, iar în ultima fiii plebei, sărăntocii. Tare m-am mirat când în clasa mea, a VIII-a C, i-am găsit în bănci pe Dan Borş, fiul celebrului prof. de matematică, Costică, pe Zaharescu, Ştiucă, Vidraşcu, copii de cadre didactice. În „Obsedantul deceniu” liceul era „scurt”, croit pe calapod sovietic. Dura doar trei ani. Aşa de „econom” era încât în programa de limba română lipseau şi Arghezi şi Blaga şi Goga, iar Eminescu era prezent doar cu două poezii în trei ani. Cine cuteza să recite De la Nistru pân’ la Tisa, nu mai termina liceul. Pietreanul spilcuit care umbla pe uliţele târgului cu pălărie de fetru sau papion era declarat burghez, duşman de clasă. Erau vremuri de confuzie şi nesiguranţă. Semănau o ţâră cu cele de astăzi. Nimeni nu ştie încotro ne îndreptăm.
Primul meu diriginte de liceu a fost strălucitul profesor de chimie, Valerian Ciauşu, poreclit de noi „Piţu”. Un brunet fain de tot, vulcanic, hâtru permanent. Nu am destule cuvinte de laudă pentru dumnealui, deşi m-a plesnit peste scăfârlie din prima zi de şcoală. Toate orele de chimie le ţineam în laborator, jos la parter. Cine avea neşansa să fie scos la ecranul negru, era condamnat înainte de a fi ascultat. Ca la Tribunal. Sentinţa îţi dădea fiori: „Nimic nu ştii. Doi îţi pun. Marş la loc.” Şi o ştergeam ca să nu ne dea cu capul de tablă. Aparent, proful părea un dur dezlănţuit, în realitate era de pus la rană. Niciodată n-a lăsat corigenţi. Nicăieri în lume profesorul nu este mai important decât lecţia pe care ţi-o spune.
A tras oblonul peste viaţă, vizionând la televizor, acasă, pe Str. M. Sadoveanu, meciul de fotbal România-Turcia. Când soţia a venit cu cafeaua, „Piţu” stătea în fotoliu cu capul în piept. Timpul l-a scos şi pe el de pe scena vieţii. Hai mai bine să vă narez nişte nostimade de când eram rareşişti. Prea e tristă atmosfera.
Prima nostimadă – cel mai iubit licean din clasa noastră era Fanu. Locuia într-o livadă de basm pe str. Alexandru cel Bun, într-o casă modestă. Cum pomenita livadă era situată între Liceul „Petru Rareş” şi mahalaua Precista, aproape zilnic, după ore îl vizitam pe iubitul nostru coleg. De obicei jucam o miuţă sau îl chinuiam pe furiosul berbec Mitiţă ce păştea paşnic în livadă şi rodea gorgoaze: mere, pere, gutui. Într-o zi frumoasă de vacanţă un coleg de al nostru a observat că în partea nordică a livezii dijmuită de noi, există o livadă şi mai frumoasă. Cu mere ionatan, parmen auriu, struguri, coarnă, coacăze şi… Evident, am escaladat gardul şi am ajuns în Rai. Aproape că ne-am mutat acolo. Într-o zi cu program scurt, după un raid prin grădina nou descoperită, am ascultat o poveste ce ne-a dat de gândit. „Câinele” – un coleg de clasă poreclit aşa pentru că avea părul roşu ca mareşalul Antonescu, ne-a băgat în groază: „Bă halimoşilor, vreţi să vă spun o veste mai mare decât Columna lui Traian, pe care ne-a prezentat-o la istorie azi dl. Aurel Rotundu?” „Hai, zi, nu ne fierbe!”, am răspuns noi. „Ascultaţi: Livada pe care o dijmuim noi este proprietatea unui tovarăş numit Constantin Brebeanu, care individ este directorul liceului «Petru Rareş»„. Mamăăă! Toţi am rămas cu gorgoaza în gât şi „Câinele”, care a ajuns mai târziu medic chirurg la spitalul Judeţean Neamţ, a continuat liniştit şi sfătos: „Dacă suntem prinşi, suntem exmatriculaţi din toate liceele. Dacă nu mai venim la şterpelit, poate scăpăm. Ce facem?”. În unanimitate, ca la politică, am votat toţi pentru încetarea activităţii infracţionale. Şi ne-am ţinut de cuvânt numai că, a doua zi, subsemnatul a fost chemat la director. Când a venit pedagogul în clasă după mine era să paralizez. Pe vremea „bandiţilor de comunişti” liceenii veneau la şcoală în uniformă, ca în filmul „Liceenii”, aşa că mi-am revenit şi mi-am verificat ţinuta. Când directorul m-a văzut la ochi, m-a luat tare: „Bă! Ţâcă! Liceul ăsta se ţine cu cheltuieli. De ce nu-ţi plăteşti taxa şcolară?”. Dându-mi seama că n-am fost deconspirat ca hoţ de fructe, am luat o moacă cât se poate de bleagă şi speriată. „Te duci în clasă, îţi umfli ghiozdanul şi valea. Vii cu taxa în dinţi sau nu mai vii deloc. Executarea!” Când să ies din cabinet, şi-a mai amintit ceva: „Părinţii tăi au nişte pământ la Ciritei şi nu prea vor să se înfrăţească în C.A.P. Să facă cerere, că e jale!” Am salutat şi am plecat. Respectuos. Şi m-am dat pe brazdă. Am terminat liceul, nu cu coroniţă, nu cu premiu, nici cu menţiune. Am trecut prin liceu ca gâsca pe apă, după expresia mamei, Dumnezeu să o odihnească. M-am lăsat de năzbâtii şi de furat gorgoaze de prin livezile oamenilor. Am făcut facultatea de Istorie şi am ajuns profesor. Nu-i aşa că istoria e ironică câteodată?
Altă nostimadă – de actualitate, scurtă dar de efect. O ministresă de la Educaţie a vizitat mai multe licee din Moldova lui Ştefan cel Mare, ce-a mai rămas din ea. La un liceu de prestigiu a întrebat elevii, ce politician simpatizează la ora actuală. Liceeni, sinceri, au răspuns la unison: „Pe Victor Ponta!” De ce?, a insistat doamna ministru. „Pentru că a plagiat cu abilitate o lucrare de doctorat şi n-a fost prins asupra faptului!”, au răspuns cei interogaţi. Ce este plagiatul? Cea mai josnică formă de hoţie. Cine fură idei, cuvinte, fraze şi se dă altul nu se poate compara cu „hoţul cinstit” care a şterpelit gorgoaze din copac de foame. Este?
Apropo, aţi mai trecut pe la liceul tinereţii dvs.? Subsemnatul a călcat recent treptele „Rareşului” din Piatra-Neamţ. Mi s-a părut un reper, un monument al cetăţii. Atmosferă de studiu, curăţenie de farmacie şi pe un perete o plasmă care prezintă permanent olimpicii liceului şi profesorii antrenori. Am devenit nostalgic, după tinereţe, după minunaţii mei profesori şi după năzbâtiile inerente copilăriei. Normal, gânduri de octogenar.
Dumitru RUSU