Validarea reală a activităţii unui cadru didactic se realizează după 40-50 de ani, după cum omuleţii-seminţe pe care i-a primit la începutul unui ciclu şcolar au „rodit” şi au simţit nevoia să se întoarcă în timp pentru a spune: mulţumesc.
Rândurile acestea se referă la un sistem şi la oamenii, de ieri şi de azi, care îl alcătuiesc.
Era 15 septembrie 1977 – toamnă nehotărâtă, cu frig pătrunzător dimineaţa şi zăduf în mijlocul zilei. Primul clopoţel! Prima oră de şcoală!
O fetiţă de şase ani a refuzat să rămână în clasa în care a fost repartizată de conducerea şcolii, deoarece imaginea pe care şi-o formase despre Doamna Învăţătoare nu se suprapunea peste realitate. Mama, disperată, a mers din clasă în clasă să caute, cu şcolăriţa de mână, pe Dăscăliţa visată.
Şi, când măicuţa nu mai credea că acest lucru este posibil, puiul de om a intrat în clasa I C a Școlii Gimnaziale Nr. 12 din Piatra-Neamţ (astăzi Colegiul Tehnologic „Spiru Haret”), şi a rostit atât de tare, încât şi Doamna, şi elevii aflaţi deja în bănci, şi părinţii prezenţi au rămas fără cuvinte, neînţelegând ce s-a întâmplat: Eu aici rămân, la cea mai frumoasă Doamnă!
În faţa deciziei categorice, de neclintit, a domnişoricii cu obrajii rumeni şi ochiii castanii, nu s-a opus nici Doamna Învăţătoare Elena Doina Mangeac, nici mama, nici chiar direcţiunea.
Ştiu asta, pentru că eu sunt fetiţa de atunci şi-mi doream să fiu în clasa celei mai frumoase Învăţătoare! Ca în cărţile mele de basme, Doamna era înaltă, zveltă, cu păr negru, îmbrăcată elegant, cu ruj oranj pe buze (şi pe un dinte!), adică era „frumoasă ca ruptă din soare”, exact aşa cum mi-o închipuiam eu…
Am înţeles atunci că prinţesele din basme pot păşi în realitate şi – dacă nu stau pe un tron aurit – le stă foarte bine şi la catedră. Mi-am ales Dăscăliţa şi am avut cea mai bună, iubitoare şi exigentă „mamă de la şcoală”. Un pedagog desăvârşit. Te certa cu o asprime care se „modela” după fiecare elev, „te obliga” să înveţi, te aplauda şi te lăuda – numai dacă meritai aprecierea – şi dacă „ţi-ai depăşit” nivelul, obligându-te astfel să fii mereu în competiţie cu tine.
Pentru că uneori nu ştiam sau nu mă ridicam la standardele dumneaei, iar numele îmi era predestinat să sugereze lumină, mă striga „Beculeţ”. Hm! O Luminiţă transformată în Beculeţ!!!
N-am fost cea mai bună elevă, ba chiar am supărat-o pe Doamna de câteva ori, dar sfaturile ei despre viaţă, despre relaţiile cu colegii, despre bunătate şi responsabilitate, despre alimentaţie, le ţin minte şi azi!
De ceva vreme am reluat legătura cu Doamna, bucurându-mă că e bine, numai că nu mai merge la fel de energică şi iute ca altădată. Of! Vremea şi-a pus amprenta pe zâna copilăriei mele! Anii au împovărat-o cu boli, dar şi din această situaţie, primesc o lecţie despre cum trebuie dusă viaţa: cu discreţie, cu stoicism, cu distincţie şi înţelepciune.
Pe 28 octombrie e ziua Doamnei mele şi aş vrea să-i urez: La mulţi ani! Să o asigur că eu şi colegii mei suntem rezultatul muncii Domniei Sale, seminţele pe care le-a îngrijit cu atâta dragoste. Dacă astăzi sunt cadru didactic, datorez acest lucru, părinţilor, bunicilor, dar mai ales Dumneaei.
Poate că nu ştie, dar dintotdeauna am vrut să-i semăn! Acum, după aproape şase decenii, discipolul se înclină cu respect şi recunoştinţă în faţa omului providenţial care i-a deschis drumul în viaţă!
Oare cum am reuşit-o, acum peste 50 de ani, cu şcoală fără tablă magnetică, fără telefon mobil, laptop, gadgeturi şi fără repartizare pe clase făcută … de calculator?
Doamna mea a valorat cât toată tehnologia asta la un loc, plus încă ceva, care preţuieşte enorm: HARUL! (Inteligenţa artificială nu are aşa ceva!)
Şi a avut dreptate: eu sunt Beculeţ, dar Dumneaei a fost Lumina. Oare câte beculeţe o fi aprins de-a lungul carierei???
Profesor Elena-Luminiţa STROIA