Contând pe respectul conducerii revistei Apostolul pentru înaintaşii de valoare şi făuritorii de frumos, îndrăznesc, în acest număr jubiliar, să aduc iarăşi în atenţia cititorilor o personalitate artistică de primă mărime, plecată dintre noi, dar care a făcut cunoscut în ţară şi în lume, oraşul Piatra-Neamţ şi ţinuturile noastre. E vorba de Marea Doamnă a acuarelei româneşti, IULIA HĂLĂUCESCU, născută la 31 martie 1924, la Tarcău şi care acum ar fi împlinit 90 de ani.
Întorcându-mă cu gândul la aniversările sale, nu pot uita că Iulia avea casa plină cu flori. Prietenii apropiaţi dar şi oficialităţile, admiratorii de aici, dar şi cei de departe îi trimeteau felicitări şi buchete de flori. Superbe şi ample buchete, savante aranjamente şi coşuri cu flori se adunau la sfârşit de martie, casa devenind parcă neîncăpătoare, de la micul vestibul, continuând cu livingul şi până la atelierul artistei. Era omagiul binemeritat pentru aceea care, în creaţiile sale făcuse ca florile – de la cele modeste, aflate în straturile din faţa caselor ţărăneşti, până la cele exotice – ieşite de sub penelul Iuliei, să palpite, să râdă, să cânte şi să exprime taine ale sufletului omenesc.
În martie 2007, când Iulia împlinea 83 de ani, dar când nimic nu mai putea fi ca înainte, căci starea sănătăţii lui Lucky, soţul care îi fusese alături pe drumul împlinirii ei artistice, se înrăutăţise, sperând că le voi face o surpriză plăcută, m-am dus la ei cu vestea că va apărea curând cartea în care consemnasem povestea vieţii lor consacrate artei, dar bucuria nu mai putea să le fie întreagă. El a văzut totuşi exemplarul-semnal şi a făcut efortul să se arate entuziast, însă vorbea greu, cu faţa crispată de durere. A înţeles regretul că nu s-au pus în carte câteva reproduceri color după lucrări ale Iuliei, dar ne-a încurajat, spunând că la o reeditare a cărţii, se va realiza aceasta, căci Fundaţia Iulia Hălăucescu va avea disponibilităţi financiare şi pentru burse oferite celor pasionaţi de pictura în acuarelă (conform dorinţei Iuliei), dar şi pentru a asigura o reeditare a cărţii, cu ilustraţiile color dorite. Lucky a trăit ultimele zile ale vieţii cu iluzia că se va împlini această dorinţă a Iuliei, dar în luna următoare, la 26 aprilie, el s-a stins din viaţă. După această pierdere, Iulia nu şi-a mai revenit, nu a mai găsit sens existenţei sale, nu a mai avut casa deschisă ca altădată şi nici nu mai accepta să plece de acasă. Copleşită de deprimare şi de mari decepţii, înţelesese zădărnicia eforturilor lui Lucky de a o lăsa cu o situaţie materială excepţională, care nu-i mai folosea la nimic. Dezamăgită de toţi şi de toate, ea era stăpânită de temeri şi trăia într-o continuă încordare. A făcut totuşi, în acea vară, un gest de excepţie şi a participat la lansarea cărţii Pasiune şi culoare – Convorbiri cu Iulia Hălăucescu, la Muzeul de Artă din Piatra-Neamţ, muzeu căruia i-a donat cele mai multe şi mai valoroase lucrări ale sale.
Acasă, atelierul, în care făurise cu gând înaripat, măiestrie, dragoste de oameni şi de natură, atâtea lucrări de artă, rămânea acum mereu închis, încărcat cu teancuri de tablouri neînrămate, cu schiţe, studii şi proiecte nefinalizate, încărcat cu vrafuri de albume şi valoroase cărţi de artă, încărcat cu materiale procurate pentru noi creaţii (acuarele şi hârtie de import, palete, peneluri, uleiuri), dar spunea mereu că nu mai poate crea nimic şi aşa a şi fost. A încercat în zadar să facă o ultimă floare îndoliată, după ce s-a pierdut din viaţă Lucky, însă era îndurerată că nu a reuşit. Ea, care pictase cândva Ultima frunză şi făcuse din aceea simbolul unui inexorabil şi tragic sfârşit, simţea că nu mai poate folosi penelul ca altădată. Rămăsese doar cu convingerea, când s-a stins din viaţă la 18 decembrie 2007, că toate acele materiale din atelier vor fi folosite de un pictor legat prin obârşie şi preferinţe de Valea Tarcăului şi Valea Bistriţei, dar se pare că nu s-a înfăptuit nici această dorinţă, precum nu s-a putut materializa nici speranţa pietrenilor de a se organiza o casă memorială Iulia Hălăucescu. Doar Tarcăul rămâne localitatea care îi respectă memoria aşa cum se cuvine şi aşa cum oamenii cinstiţi ai satului ştiu să o facă, iar Iulia a lăsat comunei natale valoroase opere, încât s-a înfiinţat Muzeul de Artă ce-i poartă numele şi Şcoala din această comună se numeşte, de asemenea, Iulia Hălăucescu. Anual au loc aici concursuri de pictură pentru elevii talentaţi din toate şcolile din zona Tarcău-Bicaz. De asemenea, în memoria Iuliei, tot la Tarcău, se organizează de două ori pe an adunări comemorative şi un adevărat recviem, semn că oficialităţile şi locuitorii sunt conştienţi de valoarea inestimabilă a creaţiilor dăruite lor de marea artistă.
Evident, nouă pietrenilor nu ne-a rămas decât ca, în semn de omagiu, să trecem uneori pe la mormântul Iuliei, aflat lângă biserica cimitirului Eternitatea şi să punem o floare lângă lespezile de marmură neagră, care străjuiesc mormintele familiei Hălăucescu.
(N.R. – Text preluat din revista APOSTOLUL nr 164, din martie 2014)
21 februarie 2014 Coralia-Letiţia BUNGHEZ