Spectacolul Tartuffe, montat acum la Piatra-Neamţ ne aminteşte, dacă mai era nevoie, cât de important este Molière pentru istoria dramaturgiei universale, cât de necesară este aflarea lui în orice repertoriu care se respectă. Scena Teatrului Tineretului îi consemnează prezenţa în spectacole memorabile: Vicleniile lui Scapin (1958, regia – David Esrig; 1992, regia – Nicolae Scarlat; 2014, regia – Alexandru Mâzgăreanu), Căsătorie silită (1964, regia – Gabriel Negri), Burghezul gentilom (1982, regia – Iulian Ursulescu), Bolnavul închipuit (1996, regia – Bogdan Voicu), Don Juan (2002, regia – Mircea Anca), Avarul (2006, regia – Cristian Juncu) şi Tartuffe (2026, regia – Vlad Massaci).
Poate surprinde însă faptul că astăzi, când putem accesa imediat date biografice despre autor şi informaţii despre montările operelor sale de-a lungul timpului şi meridianelor, se cunosc, poate, mai puţine lucruri despre viaţa personală a lui Molière.
Dar Parisul poartă încă urmele sale. Una dintre cele mai importante se află chiar în Muzeul Luvru, în Sala Cariatidelor, unde Molière şi trupa sa au jucat, la 24 octombrie 1658, în faţa lui Ludovic al XIV-lea. Este tulburător să păşeşti într-un loc în care, cu secole în urmă, teatrul se întâlnea cu puterea şi cu viaţa curţii regale. În aceeaşi zonă a Luvrului, la câţiva paşi, se află şi Venus din Milo. Arta spectacolului şi arta sculpturii ajung astfel să se întâlnească într-un cadru în care timpul pare să nu le fi despărţit cu adevărat. În marile spaţii ale culturii, artele se completează reciproc, iar efemerul spectacolului capătă o viaţă surprinzător de lungă.
Un alt asemenea loc este Comédie-Française, unde este păstrat scaunul lui Molière, obiect în care marele dramaturg a jucat şi care poate fi astăzi privit în vitrina teatrului. Un simplu scaun ajunge astfel să păstreze urmele unei arte care, prin natura ei, dispare odată cu reprezentaţia. Şi totuşi, uneori rămâne ceva: un manuscris, o partitură, o fotografie… Sunt obiecte legate de marii oameni de teatru, peceţi care sfidează efemerul şi biciuesc memoria. Ele păstrează ceea ce teatrul nu poate salva de unul singur…
La 17 februarie 1673, Molière a urcat pentru ultima dată pe scenă, în Bolnavul închipuit, în rolul lui Argan. Era grav bolnav, dar a jucat până la capăt, şi a murit câteva ore mai târziu. Preotul a refuzat iniţial să-i oficieze o slujbă religioasă. Dar Ludovic al XIV-lea, care îl admirase şi îi fusese protector, a intervenit pe lângă autorităţile bisericeşti, astfel încât dramaturgului să-i fie asigurată o înmormântare creştinească. Astăzi, Molière odihneşte la Paris, în cimitirul Père-Lachaise.
Poate că acesta este cel mai frumos paradox al teatrului. Deşi există doar în timpul unei reprezentaţii, arta teatrală poate dăinui secole întregi, prin textele care continuă să fie rostite de alţi actori şi care prind viaţă cu fiecare nouă reprezentaţie.
Şi aşa ajungem din nou la Tartuffe, un text despre putere, manipulare, credulitate şi despre felul în care o imagine falsă poate lua locul adevărului. Personajul Tartuffe nu a rămas în secolul al XVII-lea ci, biruind epocile, dăinuie relevant şi în prezent.
În fond, între sala Luvrului în care Molière a jucat în faţa regelui şi scena Teatrului Tineretului există un fir nevăzut. Între scaunul păstrat la Comédie-Française şi actorul care intră astăzi în scenă există aceeaşi nevoie de a transmite mai departe o experienţă teatrală. Între Parisul lui Molière şi publicul de astăzi stau secole, dar povestea rămâne aceeaşi. Unele texte nu îmbătrânesc. Se schimbă actorii, se schimbă spectatorii, se schimbă spaţiile şi ideile scenice, dar slăbiciunile omeneşti rămân aceleaşi. De aceea, întâlnirea cu Molière nu este o privire nostalgică spre trecut. Este, dimpotrivă, o formă de a privi mai limpede prezentul. Un spectacol precum Tartuffe arată cât de actual poate deveni un text scris acum aproape patru secole.
Poate că acesta este, în fond, cel mai important scop al teatrului, acela de a da fiecărei generaţii şansa de a redescoperi aceleaşi mari texte prin voci şi interpretări noi.
Adina SUCIU GIURESCU, doctor în teatru, actriţă la Teatrul Tineretului