Realitatea istorică a domnitorului Ştefan cel Mare şi realitatea sa mitică şi legendară nu pot fi rupte una de alta. Ceea ce uimeşte şi în zilele noastre este faptul de necontestat că domnitorul Ştefan cel Mare a ajuns figură legendară, în perpetuă devenire chiar din timpul vieţii sale. Poporul l-a văzut dintru început salvatorul şi ocrotitorul său în calea puhoiului de nedreptăţi venite din partea boierimii asupritoare şi apărătorul pământului strămoşesc.
Viaţa este darul lui Dumnezeu, iar prin naştere omul intră în timp, în măsurabil şi dobândeşte istorie. Pentru unii dintre noi, istoria individuală străluceşte dintru începuturi, pentru alţii, după oarece decantare a timpului, dar mulţi rămânem anonimi. Marile personalităţi ale neamului au strălucit în timpul vieţii lor, fie că s-au numit conducători de ţară, oameni politici, oameni de ştiinţă, artişti sau din cei care au lucrat pentru sufletul omului, pedagogi şi duhovnici. Toţi au făcut jertfă, oferind modele de viaţă, de cuminţenie, de făptuire, de iubire.
Indiferent de statutul lor social, ei au sfinţit prin faptele lor aceste locuri şi au fost identificaţi ca oameni aparte. Unul dintre sfinţii neamului românesc este Ştefan cel Mare. Nu sunt mulţi conducători de ţară care au ajuns la o asemenea înălţare. Milostenia, iscusinţa şi credinţa de care a dat dovadă l-au impus în faţa poporului ca un adevărat sfânt chiar din timpul vieţii sale. Numele de Ştefan avea adăugate la un moment dat două atribute: cel Mare şi Sfânt. Aşa era mereu amintit atunci de către contemporanii săi după cum precizează şi cronicarul Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei: „Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti (sfântul n. n.) Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimenea din domni, nici mai înainte, nici după aceia l-au ajunsu”(p. 65, Editura Litera, Chişinău, 1997). Adevărat este că domnia sa, aflată între anii 1457-1504, nu a mai fost egalată în istoria Moldovei nici ca durată, nici ca fapte de vitejie! Mircea Eliade l-a numit „cel mai mare conducător român cunoscut vreodată”, Mihai Eminescu exprimă ideea că mormântul său „este altarul conştiinţei naţionale”, iar Putna „Ierusalim al neamului românesc”, Carol I afirma că nu vom mai avea altul ca el!
Copilăria are o importanţă majoră în formarea şi dezvoltarea unei personalităţi. Educaţia primită în familie, şcolile urmate, anumite aspecte legate de viaţă oferă importante semne care vorbesc despre devenirea adultului de mai târziu. Din păcate, date despre copilăria domnitorului Ştefan cel Mare nu prea se găsesc. Puţine pot fi amintite iar ele vin mai degrabă din tradiţie, poporul având obiceiul să acopere cu o poveste necunoscutul vieţii. Câteva însă se pot înfiripa. Cu aproximaţie, ca dată a naşterii sunt menţionaţi anii 1442/ 1443. Părinţi sunt Bogdan al II-lea şi Maria-Oltea. Copilul vine pe lume la moşia de valea Trotuşului. Izvoarele nu oferă mai mult despre prima copilărie şi despre ambianţa socială în care a crescut. Se pare că la moşia din Borzeşti şi-a petrecut viitorul domnitor primii ani de viaţă, iar tradiţia populară aruncă lumină şi asupra acestei vârste. Copilul Ştefan este prezent în jocurile cu băieţii de seama lui, desigur, jocuri de-a moldovenii şi invadatorii. A rămas celebră întâmplarea de la stejarul din Borzeşti, căreia, oameni cu talent precum scriitorul Eusebiu Camilar, i-au pus haină artistică. Se zice că Ştefan nu a uitat niciodată moartea cumplită a prietenului său şi, în momentul în care s-a ivit ocazia, l-a spânzurat pe hanul tătarilor de crengile aceluiaşi stejar.
Ştefan este menţionat pentru prima dată într-un document emis de cancelaria domnească a tatălui său la 11 februarie 1450. Copilul avea pe atunci 8-9 ani şi se pare că era tot la Borzeşti. În documentul trimis lui Iancu de Hunedoara, Bogdan al II-lea, ajuns domnitor, îi făgăduieşte principelui transilvan prietenie şi alianţă. Îl aminteşte cu această ocazie şi pe fiul său şi îl numeşte „Ştefan voievod”, desemnându-şi astfel urmaşul care trebuia recunoscut şi de alte puteri statale. După anul 1451, când tatăl său este ucis de Petru Aron, copilul îşi urmează familia în pribegie, mai întâi în Transilvania, apoi în Ţara Românească. Se înţelege că în această perioadă a fost oaspetele unor curţi domneşti şi că acolo a primit instrucţie şi educaţie. Trăind în mediu cărturăresc, Ştefan învaţă să preţuiască cartea, să citească Sfânta Biblie, Sfintele Evanghelii, Vieţile Sfinţilor, cărţile populare Alexandria şi Esopia, să cunoască bine limba slavonă şi limba latină. Numai aşa se explică faptul că atunci când ajunge domnitor, dictează diecilor săi scrisori către regii Europei, formulează articole pentru tratatele încheiate cu puterile vecine. De asemenea, din porunca sa se scrie o cronică a Moldovei în limba slavonă şi apar o sumedenie de cărţi copiate. În ideea aceluiaşi program cultural şi religios, domnitorul are în vedere ridicarea unor ctitorii şi biserici, pictate în stil bizantin.
Recunoaşterea meritelor sale vine şi din afară. Atât prietenii cât şi duşmanii simt că în Moldova trăieşte o puternică autoritate. Papa Sixtus al IV-lea l-a numit „Athleta Christi”, iar poporul i-a înălţat din cuvinte adevărata strălucire: „Ştefan Vodă domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare”. Poporul l-a numit sfânt din timpul vieţii sale, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la data de 21 iunie 1992, a oficializat dorinţa românilor ca marele domn moldovean să fie trecut în calendarele (sinaxarele) ortodoxe ca „binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt” în ziua de 2 iulie a fiecărui an, „ziua trecerii sale la cele veşnice”.
În textul care însoţeşte ziua sa din sinaxar, se afirmă, printre altele, că „Ştefan cel Mare a luptat pentru apărarea întregii creştinătăţi „până la moarte”, cu capul său adică, „cu preţul vieţii sale”, cum arăta în scrisoarea adresată principilor întregii creştinătăţi, chemându-i la lupta sfântă de apărare a credinţei creştine”. Este adăugat, de asemenea că domnitorul nu a pus biruinţele sale pe seama iscusinţei de care ar fi dat dovadă, ci, „cu smerenie, pe seama voii şi puterii lui Dumnezeu, care i-a stat mereu în ajutor”. Mărturisirea credinţei sale este vizibilă şi astăzi în numeroasele locaşuri de cult ortodox construite, renumite în frumuseţe şi măreţie.
Cu toate că „era aprig la mânie”, domnitorul putea fi lesne om al iubirii şi iertării: „Te-am iertat şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră” spunea, adresându-se unui boier care ar fi participat la uciderea părintelui său. Calităţile de creştin capabil de jertfă, dragostea faţă de neamul său, faţă de pământul sfânt al ţării sale, l-au ridicat pe voievodul Ştefan la desăvârşire, aşa cum Mântuitorul a cerut: „Fiţi dar şi voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este” (Matei, V, 48).
Poporul a făurit cântece, legende, istorioare cu sâmbure de adevăr, artiştii plastici şi sculptorii i-au imortalizat figura în culoare, marmură sau granit, compozitorii i-au închinat cântece de slavă, scriitorii i-au dedicat versuri şi i-au romanţat viaţa, încât trăim cu credinţa că Sfântul Voievod Ştefan Cel Mare este mereu de veghe şi ocroteşte oamenii care trăiesc pe meleagurile Moldovei.
Cu siguranţă, monumentul cel mai impunător dedicat Sfântului voievod Ştefan cel Mare sunt producţiile populare. Ştefan cel Sfânt este glorificat fără excepţie şi scos astfel dintr-un spaţiu temporar restrâns al documentelor istorice şi al cronicilor şi lansat în spaţiul nelimitat ca durată a poveştilor populare, cu existenţă multiseculară. O serie întreagă de culegeri de folclor înregistrează producţii populare legate de numele lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Dintre ele se remarcă culegerea alcătuită de Simion Teodorescu Kirileanu, fratele lui Gheorghe Teodorescu Kirileanu. Cartea se intitulează Ştefan cel Mare şi Sfânt. Istorisiri şi cântece populare şi este apărută în anul 1904. Atât de puternic a influenţat personalitatea voievodului imaginaţia populară, încât numele său este pomenit în variate producţii literare precum doine, cântece, balade, legende, poveşti şi chiar strigături sau descântece: „Pe vremuri de secerat / Ştefan calu-a încălecat / Şi la Baia a plecat / Pe unguri de i-a secat”.
Într-o poveste se aminteşte de judecata dreaptă a copilului Ştefan şi se precizează: „Vezi că unul singur a fost Ştefan Vodă, şi dacă a fost să fie om mare, a dat semne de mic” (S. T. Kirileanu, pag. 39, op. cit.). În altă parte, în legenda „Ştefan cel Mare şi turcii” se afirmă că „Aşa era Ştefan Vodă, cine vrea să ştie; înţelept, isteţ, inimos şi viteaz cum n-a mai fost altul pe timpul lui, de-oi fi umblat să cauţi lumea lungiş şi curmeziş.” (S. T. Kirileanu, op. cit. p. 55). Realizările folclorice legate de domnitorul Ştefan cel Mare sunt numeroase, iar selecţia pentru un asemenea demers pare dificilă. Rămâne doar să mă limitez la un portret sinteză pe care îl alcătuieşte Petre Ispirescu în a sa poveste numită Istoria lui Ştefan cel Mare şi cel Bun: „ … viteaz cum nu se mai văzuse încă. Spun chiar că se cunoştea într-însul, din vârsta cea mai fragedă, o agerime de minte de nu putea nici un copil să-l ajungă, şi-i plăceau armele cu deosebire. Nici unul din semeni săi nu era destoinic să-i stea înainte, nici la trântă, nici la voroavă. La vânătoare mi-ţi ucidea ursul în luptă dreaptă, înarmat numai cu un cuţit. Pentru aceasta soţii lui îl porecleau zicându-i Burduja. El moştenise de la tatăl său cutezarea, iuţeala şi meşteşugul minţii, iar de la bunicul său, Alexandru cel Bun, dreptatea, înţelepciunea şi inimoşia”. Un adevărat Făt-Frumos întruchipat de creatorul popular cu toate virtuţile, un Făt-Frumos ridicat din os de domn moldovean.
Ar mai fi de adăugat că sunt producţii literare care pomenesc de ajutorul divin pe care îl primeşte Ştefan de la alţi sfinţi precum Gheorghe, Dimitrie, Onofrei, Procopie, meşteri şi aceştia în mânuirea armelor şi apărarea creştinismului. Poporul îl fixează în operele sale în calitate de apărător şi nicicum de invadator: „De ce nu ne lăsaţi în pace să ne căutăm de treburile noastre, că noi n-avem supuşi să ne-aducă toate de-a gata. Noi arăm, noi semănăm, noi prăşim şi secerăm ca s-avem bucate. De ce nu ne lăsaţi în pace, zic vouă? Şi îndată i-au pus pe toţi la jug de au arat şesul ce se vede din Piatra până la Roznov” (Tudor Pamfilie – Mănunchi nou de povestiri populare cu privire la Ştefan cel Mare, Chişinău, 1910, p. 30).
Sunt numeroase legendele şi povestirile despre Ştefan cel Mare şi Sfânt. Poporul i-a ridicat monument nepieritor din cuvinte. Ştefan cel Mare şi Sfânt rămâne purtătorul nădejdii de mai bine pentru români. Crucea Lui s-a numit Moldova. Şi a purtat-o cu vrednicie!
Leonard ROTARU