„Cine nu iubeşte folclorul este sărac pentru că nu-l cunoaşte.”
Provin dintr-o familie care mi-a insuflat dragostea pentru folclor. Astfel, atât bunica maternă cât şi cea paternă şi-au dus viaţa în respect pentru tot ce-a însemnat tradiţii şi obiceiuri moştenite din străbuni. Au ştiut să ţeasă la stative, să coase, să făurească cu migală minunate costume pentru zilele de lucru sau pentru cele de sărbătoare. În imaginile prezentate sunt şi obiecte de vestimentaţie ce au aparţinut bunicilor şi străbunicilor mei, cu o vechime considerabilă, păstrate cu grijă în lăzile lor de zestre.
Astfel, cheptarul care a aparţinut bunicului meu are o vechime de aproximativ 90 de ani. El este descris de cea care l-a păstrat peste ani, învăţătoarea pensionară, Imbru Aurica:
„Sunt în faţa unui tablou care îmi trezeşte multe amintiri… Minunatele „cheptare” (bundiţe) imortalizate în el îmi amintesc oameni de demult, care au trăit în credinţă, respectând legile cerului şi urmând învăţăturile străbunilor. Unul dintre ele a aparţinut tatălui meu. Îl privesc cu respect şi cu drag, căci îmi aminteşte de omul pe care nu l-am cunoscut niciodată, fiind mult prea mică să pot reţine chipul cuiva, atunci când a plecat spre cele veşnice. Este un cheptar înfundat, făcut din piei de miel, încheiat cu bunghi pe umăr şi într-o parte cu două buzunare din piele aplicate. Atât pe faţă cât şi pe spate este împodobit cu motive florale cusute cu lână toarsă cu multă măiestrie. Acestea sunt conturate cu râuri de cruciuliţe negre şi cu găitan (linii groase). Crenguţele cu frunze sunt prezente ca simbol al pomului vieţii. Ele poartă boboci cu forme diferite de la cel închis până la floarea în formă de panseluţă sau mai mică, vioreaua. Evoluţia florii reprezintă parcă etapele vieţii omului.
Privesc la această minune de înflorări cusute într-un joc coloristic făurit de imaginaţia de basm a ţăranilor noştri, şi înţeleg de ce tata îl purta doar în zilele de sărbătoare. L-am păstrat cu sfinţenie ca pe o amintire dragă şi-l voi lăsa generaţiilor ce vor urma ca pe o dovadă a minunatelor tradiţii ale poporului nostru”.
Utilizarea folclorului a fost pentru mine un crez care m-a călăuzit în activitatea de bibliotecar. Am primit cu bucurie vestea înfiinţării grupului păstrător de folclor „Cufărul Borleştiului” de către o fostă elevă a şcolii noastre, şi am sprijinit ideea promovării tradiţiilor în rândul tinerilor.
Iniţiatoarea acestei activităţi, doamna Handaric Burghelea Maria Daniela spunea despre necesitatea reînvierii folclorului şi despre promovarea lui următoarele:
,,O fotografie prăfuită de demult fascinează şi vrea să-i afli povestea. O poveste ce pare ascunsă şi parcă nu vrea să-ţi dezvăluie secretele timpului. Stă încuiată şi ca să o descui trebuie mai întâi să înţelegi de unde vii. Este povestea unei comunităţi. A acelei comunităţi din care vii, dar de care, cu timpul, te-ai depărtat. Revenirea este anevoioasă.
Porţile se redeschid greu. Rugina timpului şi uitarea au înţepenit bălămălile lor. Ochii satului te privesc de după leaţurile gardurilor ponosite cu priviri neîncrezătoare şi îndoielnice. Timpul le-a cuprins sufletele în hăţurile îndoielii. Rostul comunităţii s-a pierdut şi el. Paşii şi treptele au fost sărite şi nu poţi înţelege cum a fost. Dar din acea fotografie parcă îţi vorbeşte ceva. Fără să vrei, căutând, o regăseşti. Nu o înţelegi încă, dar începi să o simţi. Este bogată, povestea stă scrisă în firele de aţă. Ca să o înţelegi, trebuie să te întorci şi să-i urmezi calea. Şi ca să-i urmezi calea trebuie să înţelegi rostul tău, de unde vii şi cine eşti.
Poveştile sunt multe şi trebuie reascultate. Este povestea regăsirii noastre ca şi comunitate. Ne readucem aminte de unii, de alţii, învăţăm să ne cunoaştem din nou vecinii. Ne povestim vieţile aducându-ne aminte de uliţele satului şi de parfumurile lui în prag de sărbători, după ploile de vară când mirosul colbului domolit de ploaie stăpâneşte satul. Ne aducem aminte că aici avem şi noi o istorie, pe care bunicii şi străbunicii au trăit-o, iar noi o reînvăţăm. O istorie care face şi ea parte dintr-o misterioasă cultură, cea de Cucuteni. Aşa cum strămoşii şi-au imaginat glia lor, ne place să credem că tot aşa şi-au imaginat bunicile noastre semnul de pe aceasta IE. E o poveste pe care vrem să o descoperim, o poveste ce face parte dintr-o cultură şi ne adună şi protejează prin acest semn. Ne place să credem că este semnul nostru, un semn al unei comunităţi, unde individualismul nu există, dar formată din personalităţi distincte care, împreună, creionează şi formează o unitate dând fiecărui individ o apartenenţă.
Aşa că, undeva pe drumurile de munte pe unde a umblat şi Hogaş, din Câmpul lui Dragoş, descălecător al Moldovei, ne-am pornit în căutarea unei ii. Cunoşteam în suflet doar îndemnul de a coase din nou visele şi dorinţele pe care le-a cusut bunica pe o ie. Se spune că ia are vise, zâmbete şi lacrimi cusute în firele florilor sau semnelor ei. Prin această regăsire, a acestei ii, vrem să ne readucem aminte rostul şi să-l descoperim, să ne aducem aminte cine suntem, ca să ne putem scrie cu acul şi noi povestea”.
Desfăşurându-mi activitatea în cadrul unei şcoli am organizat o expoziţie cu costume populare şi obiecte de uz casnic (lampă pe gaz, putini, fier de călcat cu cărbuni,vârtelniţă, sucală, suveică, căleap, furcă pentru tors, oale de lut pentru gătit, ulcioare pentru apă) din zona noastră, prin care elevii de diferite vârste să cunoască şi să îndrăgească tradiţiile şi obiceiurile poporului nostru. Prin expunerea fotografiilor am prezentat copiilor diferite costume populare purtate de bătrânii satului sau de tineri. Astfel vechiul şi noul se confruntă şi se întregesc perpetuu, scriind împreună o istorie fără sfârşit. (Iniţiatoarea grupului păstrător de folclor „Cufărul Borleştiului”: Maria Daniela HANDARIC- BURGHELEA * colaboratori: prof. Maria SIMIONESCU, înv. Aurica IMBRU * bibliotecar: Gabriela HANDARIC)
Bibliotecar Gabriela HANDARIC,
Şcoala Gimnazială Borleşti