Pictorul Dinu Huminiuc sau artistul ca o taină

Universul plastic al pictorului Dinu Huminiuc îşi are sorgintea în copilăria petrecută în satul natal Brătuleşti (comuna Strunga, judeţul Iaşi), sub influenţa înţelepciunii tatălui şi simţului artistic al mamei, care îl încuraja să deseneze modele pentru cusăturile făcute în casă. Încă din primele clase primare a fost fascinat de ritualul slujbei din altarul bisericii şi de vraja „imaginii”, părintele Mihai fiind cel care i-a intuit talentul, aducându-i în dar un album „Grigorescu”, un bloc de desen, o cutie cu cărbune şi una cu acuarele.

– Domnule Dinu Huminiuc, din clasa a VI-a aţi devenit elev la Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iaşi, iar după absolvire aţi urmat Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”din Cluj. Aţi putea face o paralelă între cele două şcoli de pictură? De ce aţi preferat Clujul pentru studenţie?

 – Cele două şcoli de pictură poartă cu totul altă amprentă. Cea ieşeană este mai poetică şi un pic mai umană, iar cea de la Cluj este mai rece, pare mai străină de lume şi e mai complicată. Cred că am continuat la Cluj din acelaşi motiv pentru care faci artă, adică din curiozitate, din căutarea a altceva decât oferea şcoala ieşeană. M-a interesat şi nota de originalitate a profesorilor de „dincolo de munţi”, că până la urmă asta înseamnă pictura: să te tot înnoieşti cu ceva, să vezi cum vorbesc şi alţii limba artistică. Mai era ca opţiune şi şcoala bucureşteană, dar era un punct de vedere al nostru ca liceeni, să nu ne ducem toţi în acelaşi centru universitar, la Bucureşti de exemplu. Pentru mine a mai fost şi un sistem de autoapărare să devin student la Cluj, se potrivea mai bine cu structura mea, cu preferinţa mea pentru un desen mai clar. Dincolo se duceau colegii mei mai buni colorişti. Până la urmă nu am regretat niciodată această opţiune.

– După terminarea facultăţii v-aţi întors la Iaşi, unde, într-o căsuţă din Ţicău, lucraţi câte 14-15 ore pe zi cu materiale neconvenţionale. Cum aţi putea descrie această „întâmplare”?

– La Ţicău a fost faza colajelor, o perioadă a experimentelor şi exerciţiului continuu, care prezintă marele avantaj că îţi antrenează imaginaţia. Acolo, în unele zile mă simţeam provocat de orice. Un ciob luat de jos şi adus acasă însemna ceva pentru mine. Şi câte nu inventezi în tinereţe! Păcat că la vârsta de acum mintea nu mai zboară la fel şi nu mai există inocenţa, verva şi entuziasmul acela stimulativ. Pe de altă parte, păcat că nu ai de copil cu ce să-ţi întreţii aceste calităţi, pentru că la noi pictorii, tărăşenia este să ai kilometri de hârtie, cartoane, pânze – ca să te poţi desfăşura.

– În anul 1981 v-aţi mutat definitiv la Piatra-Neamţ. Aţi putea evoca primele amintiri nemţene?

– E foarte simplu. Primul om şi în acelaşi timp primul artist pe care l-am întâlnit la Piatra Neamţ a fost pictorul Gheorghe Diaconu. Am păstrat apoi o continuă prietenie. El era un tip excelent, un bun comunicator şi un artist de excepţie; de aceea ne-am înţeles atât de bine. Apoi l-am cunoscut pe Bogdan Zmeu, care nu era artist plastic ci doar un iubitor de artă şi îmi amintesc şi de doctorul Gotcu. După care am început, încet, încet, să mă apropii de oameni de cultură, cu care aveam afinităţi spirituale.

– De la debutul expoziţional din 1977 de la Cluj şi Alba Iulia au urmat expoziţii personale şi de grup la Piatra-Neamţ, Suceava, Bacău, Iaşi, Bucureşti, Târgu Mureş, Sibiu, ş. a., numeroase premii dar şi lucrări în expoziţii particulare şi muzee din România, Franţa, Spania, Germania, Italia, Israel. Ce ne puteţi spune despre ritmul unui pictor? Lucraţi în fiecare zi?

– Desigur sunt fel de fel de zile. Nu sunt două la fel. În fiecare zi te apuci de desenat când simţi că e nevoie. Noi nu suntem nici muncitori calificaţi, nici zilieri, nu lucrăm cu ora. Pe mine nu mă obligă nimeni să lucrez, nu semnez condica.

Sunt zile când faci o schiţă şi asta e totul… ai plecat. Alteori e ca sub ameninţarea ghilotinei: în clipa în care te apuci de desenat îţi trec prin cap o sută de mii de gânduri şi nu ştii de care să te apuci. Uneori, când nu lucrez efectiv, pictez în gând. Nu pot explica ce te cheamă la şevalet: mâna, creierul?

Arta nu-i producţie, arta-i cel mai mare moft…

– În perioada 1999-2005 aţi publicat replici grafice în trilogia poetică „Omul de hârtie”, „Mortul perfect” şi „Paranoima” de Emil Nicolae. Ce v-a chemat către această aventură artistică?

– Aceasta este o poveste foarte frumoasă. Emil Nicolae lucra la „Omul de hârtie” şi la un moment dat i-am propus inserarea unor desene ale mele, dar care nu erau ilustraţii la ceea ce scria el. Tot ce este în cărţile lui şi îmi aparţine, este o cu totul altă istorie. Dar, spre tristeţea mea, nimeni nu s-a ocupat serios să înţeleagă acest aspect, nimeni n-a încercat să descâlcească ce este dincolo. Întotdeauna am fost trecut ca ilustrator, dar am fost puţin dezamăgit că nu am fost perceput în profunzime.

Partea interesantă a fost modul nostru de colaborare: ori eu aveam desenele şi el îşi făcea poemele, dar fără nici o legătură cu desenele, ori invers. Artişti fiind, lucram oarecum cu acelaşi material, numai că diferea modul de exprimare – el prin literatură, eu prin grafică – şi astfel am ajuns la o simbioză şi lucrurile s-au legat foarte lesne. Şi a fost foarte plăcut, în sensul că au ieşit nişte cărţi interesante.

– În anul 1999, domnul Eduard Covali vă numeşte „un ascet obsedat de trei subiecte: talpa goală a piciorului, peştii şi păsările”. Privind retrospectiv, care sunt temele de care vă simţiţi cel mai ataşat?

– Mă simt ataşat de toate temele mele. Oricare din ele poate deveni un nou punct de plecare şi există o ciclicitate în acestea. N-am închis nici una şi chiar intenţionat le las aşa. E nevoie de linişte pentru a lucra, deşi timpurile noastre aduc anumite constrângeri, pe care eu le înţeleg şi le accept.

Câteodată îmi impun şi schimbări bruşte, cum ar fi să trec de la a lucra cu cuţitul de paletă (ca şi cum ai lucra cu o lopată!), la cel mai fin Rotring… Deci să transferi gestul plastic larg şi dezinvolt către unul foarte delicat, care se face doar din încheietura mâinii. Aceste treceri sunt intenţionate, dar nu-mi propun să dau lecţii nimănui.

Trebuie şi lumea să înţeleagă că arta are tainele ei şi dacă încerci să le invadezi prea tare dispar. Nici eu nu pricep după atâta timp de ce pictez… de ce desenez! Câteodată iau câte un subiect şi rămân cu el 5-10, poate 20 de ani. Dar la un moment dat cauţi şi altceva, deschizi şi alte uşi şi ferestre. În fiecare din temele mele veţi observa un fel de diversitate, nu e nimic la fel, apar mereu alte înţelesuri. Povestea cu pasărea în zbor, de exemplu, a început în anul 1989 şi nu-i terminată, încă bântuie.

– Observ în lucrările Dvs. o viziune personală asupra nudului – feminin, masculin, androgin. Puteţi explica această voluptate, într-un amestec barbar de vitalitate şi senzualitate?

– Încă de la şcoală înveţi să faci portret, nud, seminud, fără nici o rezervă. Corpul omenesc are expresivitate totală dar este extraordinar de sugestiv şi frumos aşa cum este el, gol. Când ai început să-l îmbraci îl transformi în altceva, devine o păpuşică.

Ce poate fi mai perfect! Mă întreb de fiecare dată cum de este aşa de impresionant… Un spectacol întreg pe care eu îl privesc aşa, brut, rece. Dar în acelaşi timp îmi place să mă joc cu el. Într-un timp chiar consideram că am să lucrez numai nuduri. Dar studiind la Cluj am început să mă gândesc şi la alte teme, lucrurile au venit singure înspre mine. Degeaba te ambiţionezi să mergi pe o singură direcţie, pentru că ceva din jur te stârneşte.

Chiar mă bucur de aceste derapări pe care nu le pot controla, dar produc lucruri care mă surprind şi îmi plac. Eu trăiesc totul de la un capăt la altul… o clipă, o zi, un an… nu contează cât. E o fericire?! O nefericire?! Nu contează. Şi obişnuiesc să las să curgă lucrurile de la sine. Nu consider o lucrare de-a mea valoroasă dacă nu mă surprinde şi nu îmi conferă un dialog cu eul meu.

– S-a spus despre dvs. că sunteţ un pictor care baletează pe muchia dintre sacru şi profan. Pe care parte a muchiei alunecaţi mai des?

– Exact aşa sunt eu, pe muchia dintre sacru şi profan, pentru că în fiecare profan este şi sacru. Şi un pahar de plastic poate deveni pentru mine sacru, în clipa în care îl privesc şi după aceea îl desenez. Dacă e plin… dacă e gol… nu e ceva sacru? Şi poate deveni profan dacă îl zdrobeşti, dacă îl umpli cu ceva nociv.

Şi pentru Dumnezeu omul este profan, dar de ce n-am putea considera şi invers? Cine ne opreşte? Că doar Dumnezeu ne-a creat şi el ne-a făcut greşit. Şi greşind, nu e ceva profan? Nu e o parte lumească?

Cât despre pictura religioasă, acolo îţi aparţii mai puţin, acolo aproape că nimic nu e ca în partea profană, unde crezi că parcă mai mult e făcut de tine şi mai puţin de divinitate. Şi acum, când mă duc în bisericile în care am pictat, trebuie să ating fresca, să ating peretele cu mâna. E ca un salut.

De exemplu, pentru acest interviu, mie îmi trecea prin gând să vă aduc un desen de-al meu şi să vă las să staţi de vorbă cu el şi să aflaţi despre mine. De fapt mie nu prea îmi place să discut despre trăirile mele artistice. E bine ca pictorul să rămână o taină…

A consemnat Gianina BURUIANĂ