Abordarea educaţiei interculturale din perspectivă creştină

În actualul context socio-cultural european şi mondial, când se face referire din ce în ce mai mult la relaţiile integrare, globalizare, convieţuire şi acceptare a celorlalţi, consider necesar să oferim un eventual răspuns la ceea ce înseamnă modalităţile prin care şcoala românească formează caracterele morale privind elementele menţionate anterior.

Societatea actuală se confruntă cu o intensificare a schimbărilor şi transformărilor în toate domeniile, cu atât mai mult în sistemul de învăţământ. Educaţia vizează îmbunătăţirea conexiunilor interper­sonale implicând membrii diferitelor culturi, având drept scop facilitarea relaţiilor interumane, interculturale, de a contribui la formarea atitudinii de toleranţă, de înţelegere şi acceptare a celuilalt. Deosebirile dintre oameni vizează mai multe arii precum: limbă, religie, tradiţii, practici sociale de comunicare, de relaţionare, vestimentare, de alimentare, de producţie, de petrecere a timpului liber etc. În funcţie de acestea, persoana umană, în interacţiunile sale, poate avea reacţii complexe: fie de acceptare, fie de respingere sau negare a celorlalţi. Valorile incluse în finalităţile educaţiei pluriculturale nu se pot realiza de la sine. Deschiderea faţă de celălalt, acceptarea acestuia, toleranţa nu sunt înnăscute, ci se construiesc prin demersuri educaţionale sistematice. Din perspectiva cultivării şi promovării valorilor în cauză, rolul şcolii în transformarea diferenţelor într-o sursă a dezvoltării personale şi comunitare, nu în sursă pentru prejudecăţi, tensiuni, disconfort, este deosebit de important.

Nu putem neglija faptul că forţa creatoare şi originalitatea unei culturi nu constau în puritate etnică, sau religioasă, fapt ce ar implica intoleranţa şi exclusivismul, ci în capacitatea de asimilare şi reconstrucţie, în deschidere benefică faţă de adevăratele surse de creaţie arhetipală. Într-un asemenea context, multiculturalitatea, pluriculturalitatea şi interculturalitatea reprezintă astăzi realităţi ale existenţei în acelaşi orizont spaţio-temporal ale diverselor comunităţi etnice, culturale, religioase care îşi manifestă specificitatea în comun.

Prin modul în care poporul român a ştiut să-şi accepte şi să-şi trăiască destinul istorico-geografic, din situarea la confluenţa celor două tipuri de civilizaţie: occidentală şi orientală, civilizaţia românească şi-a construit de timpuriu un stil original de viaţă şi de cultură, fiind singurul popor romanic european de credinţă creştin ortodoxă.

Dacă astăzi a fi european înseamnă a împărtăşi valorile europene despre lume cu semnificaţii universale pornind de la experienţele particulare, constatăm cu uşurinţă că acest model cultural nu are graniţe geografice, fiind împărtăşit şi de ţări precum Japonia, Australia sau Canada.

Astăzi, idealul educaţiei în şcoala românească reprezintă o reverberaţie în câmpul problematicii lumii contemporane, căreia îi sunt specifice: universalitatea, globalitatea, evoluţia rapidă şi imprevizibilă a societăţii, pluridisciplinaritatea, ingeniozitatea şi promptitudinea cu care trebuie soluţionate situaţiile complexe etc. Educaţia trebuie privită din perspectiva următoarelor aspecte: pregătirea elevilor pentru deschidere spre dimensiunea interculturală, dezvoltarea capacităţii de a recunoaşte diversitatea şi modul în care aceasta se manifestă, formarea ca persoane capabile să aprecieze diferite culturi, să respecte şi să valorizeze pozitiv diferenţele culturale, dezvoltarea capacităţii de a coopera cu persoane care aparţin diferitelor culturi, etnii, rase, confesiuni, categorii sociale, grupuri profesionale etc. şi dezvoltarea abilităţilor de a convieţui intercultural.

Conceptul de intercultural are o semnificaţie şi un conţinut mult mai largi decât cel de multicultural, care, de obicei, se referă la o societate în care persistă culturi distincte ce coexistă, dar interacţionează foarte puţin. Interculturalitatea se referă, în primul rând, la un proces dinamic de influenţă, dialog, colaborare şi de reciprocitate între grupuri. Existenţa şi suprapunerea pe diferite culturi constituie o resursă de mare valoare pentru omenire, atât timp cât se conştientizează faptul că interculturalitatea este o oportunitate de îmbogăţire mutuală, indiferent de cultura pe care o re­pre­zentăm fiecare.

Termenul de interculturalitate se referă la spaţiul dintre două sau mai multe culturi, care este un spaţiu dinamic, în permanenţă supus proceselor de negociere dintre grupuri percepute ca aparţinând unor culturi diferite. În acest spaţiu, ia naştere comunicarea interculturală, un dialog între subiectivităţi, o negociere identitară, o interacţiune între indivizi şi grupuri percepute ca diferite din punct de vedere cultural.

Ne întrebăm dacă putem aborda problema interculturalităţii din perspectivă creştină. Ca toate marile religii (iudaismul, islamul, hinduismul, budismul), care modelează cultura universală a omenirii, Creştinismul s-a definit prin ponderea influenţei istorice, originalitatea şi profunzimea mesajului, precum şi prin numărul mare al adepţilor săi. Ca expresie a interculturalităţii, creştinismul trebuie urmărit de la apariţia şi dezvoltarea sa, până la afirmarea în prezent. Urmărindu-i evoluţia şi implicările pe plan cultural, spiritual şi social putem concluziona că a contribuit în mod real la formarea şi modelarea conştiinţelor în spiritul egalităţii, fraternităţii, acceptării semenilor etc.

Conştienţi, într-o mai mare sau mai mică măsură de acest fenomen, în contextul postmodern, competenţa interculturală se impune prin necesitate şi actualitate pentru cetăţenii fiecărei ţări din Europa şi nu numai. Integrarea tuturor modalităţilor de care dispune societatea în vederea educării şi formării tinerilor va duce la pregătirea personalităţii umane pentru autoinstruire, reală implicare şi dezvoltare a capacităţilor de a decide în scop spiritual, disponibilitate de comunicare şi interacţiune civilizată, cooperare în vederea soluţionării problemelor comune.

Interculturalitatea reprezintă o parte componentă a realităţii zilnice din şcoala noastră, şi nu o temă sau o activitate adăugată. Elevul nu poate fi lăsat singur în acţiunea sa privitoare la descoperirea asemănărilor şi a diferenţelor care îl înconjoară, de aceea trebuie creat un mediu adecvat de învăţare şi de valorificare a diversităţii ca resursă educaţională.

Fiecare cadru didactic trebuie să-şi propună să realizeze un proces de incluziune prin prelucrarea achiziţiilor culturale ale elevilor, prin proiectarea unor demersuri de comunicare interculturală în învăţământ, care vor conduce în mod firesc la soluţionarea unor probleme. Incluziunea presupune nu numai racordarea elevilor la cultura clasei, şcolii, comunităţii, ci şi integrarea experienţei culturale a noului venit în experienţa comună a clasei. Pe bună dreptate, toate acestea necesită acordarea unui timp suplimentar, o pregătire în domeniu, o nouă viziune privind proiectarea didactică, revizuirea modului de prezentare al conţinuturilor etc. Un astfel de element cultural nu are niciodată sens unic, izolat, ci se înscrie într-o evoluţie, într-o istorie, într-o tradiţie şi desemnează realitatea unei experienţe concrete. Transmiterea acestui sens elevilor este un exerciţiu dificil, interdisciplinar, ce imprimă acţiunii educative o dimensiune culturală.

Prof. dr. Mihai FLOROAIA