Povestea doamnei Olga Mavrocordat-Sturdza este despre solidaritate, despre durerea ce poate fi alinată, despre recunoştinţă şi nerecunoştinţă, despre lupta pentru neam şi cruce, despre suferinţă şi înstrăinare. Este povestea descendentei unei mari familii boiereşti din Moldova, cu rădăcini domneşti din ambele ramuri, a unei mari colaboratoare a reginei Maria în susţinerea „frontului de acasă” în primul război mondial, care şi-a continuat activitatea de îngrijire a orfanilor de război şi în perioada interbelică, care a suferit pentru că a înţeles să lupte pentru neam, biserică şi ţară după instaurarea regimului comunist şi care şi-a sfârşit zilele departe de ţară, în Franţa. S-a identificat cu moşia şi conacul de la Popeşti, judeţul Iaşi, dar a fost puternic legată şi de ţinutul Neamţului, unde familia Sturdza deţinea un întins domeniu forestier la Hangu şi un conac la Ceahlău.
Ne-am concentrat asupra acestui subiect din dorinţa de a scrie şi despre alte fapte din război în afara celor datorate generalilor, ofiţerilor sau soldaţilor. După cum remarca istoricul Alin Ciupală femeile şi-au avut războiul lor. Preocuparea noastră, dincolo de faptele prinţesei pentru ocrotirea orfanilor de război, este motivată şi de faptul că Muzeul de Istorie şi Etnografie din Grinţieş, ridicat şi cu sprijinul prinţului Gheorghe Sturdza, va primi numele ilustrei doamne, mai puţin cunoscută în regiune şi, din păcate, ocolită de istoriografia actuală, la fel ca celelalte doamne care au sprijinit-o pe regina Maria în primul război mondial. Ne-am dorit să aflăm cât mai multe despre faptele ei şi să le facem cunoscute, căci merită a fi ştiute.
Prinţesa Olga Mavrocordat s-a născut la data de 27 septembrie 1884, în satul Popeşti, judeţul Iaşi, fiind fiica prinţului Alexandru Mavrocordat şi a Luciei Cantacuzino-Paşcanu. Beneficiind de posibilităţile financiare ale familiei, şi-a dedicat tinereţea artei. A studiat pictura şi sculptura la Berlin, Dresda şi Paris, fiind elevă a sculptorului Debois şi, apoi, a celebrului Auguste Rodin.
Studiile şi acumulările au dat rod repede, o primă expoziţie de sculptură la Salonul de la Paris a fost apreciată de criticii vremii. Primul atelier l-a avut la Dieppe, în Franţa, apoi a deschis un atelier la Iaşi, în Copou, pe strada Carol, unde lucra cu dalta şi ciocanul în piatră sau marmură. O lucrare a ei, dedicată Marii Uniri, a fost dăruită oraşului Iaşi, bucurându-i pe privitori cu o compoziţie complexă, exprimând „maternitatea naţională”, dar şi orfanii de război ce-şi caută mame, o realitate ce a cunoscut-o bine. Statuia a fost dezafectată de comunişti, o copie putând fi văzută astăzi la Facultatea de Medicină.
Mişcarea feministă era la început în Moldova şi o aflăm implicată pe Olga M. Sturdza la 1910 printre sprijinitoarele unui organ de presă al femeilor. La 1916, când România a intrat în război a sprijinit primele subscripţii publice pentru „frontul de acasă”, iar în septembrie 1916, din iniţiativa ei şi sub patronajul reginei s-a edificat primul cămin pentru orfanii de război, la Iaşi. Era o iniţiativă privată, dar mai mult decât necesară, căci erau deja 40.000 de orfani de război, şi guvernul a înţeles rostul ei şi recunoştea în decembrie1917 „Societatea ocrotirea orfanilor de război” condusă de Olga M. Sturdza, dându-i delegaţie exclusivă pentru a se îngriji de copiii năpăstuiţi.
În februarie 1917, principesa a înfiinţat în vechiul palat boieresc de la Miroslava o şcoală pentru orfanii ai căror părinţii au murit în război. Instituţia a devenit model pentru Societatea de Ocrotire a Orfanilor din Război, organizaţie care a adăpostit şi instruit 340.000 de orfani în toată ţara.
Regina Maria a dorit să patroneze această operă şi acest fapt este arătat la întrunirea de la Iaşi, din mai 1917, când publicul este rugat să sprijine acţiunea doamnei Olga Sturdza, să se strângă bani pentru edificarea unui prim orfelinat la Iaşi. S-au adunat 116.476,10 lei, printre donatori aflându-se Aretia Disescu, generalul Ilescu, Olga Sturdza etc.
Regina Maria a înţeles că trebuie ajutat frontul şi a făcut-o cu prisosinţă, dar că mare importanţă o au şi cei năpăstuiţi din spatele frontului: refugiaţi, orfani, invalizi, bătrâni. Şi-a dat seama că nu le poate face pe toate singură şi a cerut ajutor şi nu doar de la rege, miniştri şi generali, ci şi de la femeile din Moldova, de la doamnele ţării. A fondat un comitet pentru ajutorarea refugiaţilor şi preşedintă a fost Olga Sturdza, secondată de mitropolitul Pimen Georgescu şi efortul lor a fost unul pe măsura nevoilor. Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor din România era puternică în Moldova, sub conducerea Olgăi Sturdza, şi după cucerirea Bucureştiului a primit preşedinţia la nivel naţional şi va sprijini acţiunile reginei Maria împreună cu doamnele venite din Muntenia şi cu marii ierarhi pentru a ajuta pe copii, refugiaţi şi pe invalizi, deschizând mai multe centre în mănăstirile Neamţului şi în oraşele Moldovei, ca după război să le extindă la nivelul întregii ţări. Cel mai important centru de primire invalizi era la Piatra-Neamţ, în mănăstirile Neamţului fiind primiţi mulţi militari.
În anul 1919, prinţesa Olga Sturdza a cumpărat fostul Palat Sturdza pentru Societatea Naţională Ortodoxă a Femeilor din România. Aceasta societate se afla sub tutela Mitropoliei Moldovei şi avea ca activitate alinarea poporului, după rănile lăsate de război. Sub această tutelă se efectuau colecte pentru binefacere, acţiuni de educaţie şi cultură. Apoi, în această clădire a funcţionat Liceul Ortodox de Fete, devenind peste ani sediul actual al Şcolii Varlaam a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.
În anul 1920, Olga Sturdza, în calitate de preşedinte a Societăţii Orfanilor de Război a cumpărat proprietatea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza din Copou. Aici a înfiinţat prima şcoală de îndreptare pentru copii din România („şcoală de corecţie”, pentru orfanii „vicioşi”), apoi o şcoală agricolă care, peste ani, a devenit Şcoala Tehnică Agricolă, iar apoi actualul Grup Şcolar Agricol „Vasile Adamachi”.
La sfârşitul războiului, societatea întreţinea 91 de orfelinate, unde copiii erau crescuţi şi educaţi, şcoli primare, gimnazii, şcoli profesionale şi licee. A funcţionat până în 1935, când ultimul orfan de război a ajuns la majorat, când toate averile societăţii erau cedate Ministerului Sănătăţii, darea de seamă arătând o activitate intensă de 20 de ani. În 18 ani de activitate, Societatea a uzat de 1,1 miliarde de lei, din alocaţii bugetare, subvenţii, donaţii. Au fost subvenţii, dar şi generoase donaţii, şi evidenţiem faptul că majoritatea localurilor erau în case particulare. Salarii primeau în cadrul societăţii doar învăţătorii şi îngrijitorii, restul făceau munca lor benevol.
A avut doi fii, de care a fost foarte legată, dar dramele în familia ei nu au lipsit. Dimitrie, fiul ei, s-a căsătorit cu Ileana Manu, fiica generalului Manu, născută în 1915. În 1933 au hotărât să meargă la Hangu să administreze moşia de 30.000 de ha. Au trecut şi printr-un incendiu, conacul arzând, aprinzându-se de la o scânteie ajunsă pe şindrila uscată a acoperişului. Dimitrie era sportiv, atletic, înalt, apropiat de oamenii locului, dar suferea de inimă. Despre accidentul fiului ei Dimitrie, din 1938, s-a scris în epocă. Era moartea unui tânăr, tragică, pe când încerca o barcă pneumatică pe Bistriţa. Aurel Leon, jurnalist ieşean care a fost apropiat familiei, îşi amintea că aflase că fostul său coleg de şcoală a fost luat de toance şi zvârlit de o plută şi agăţat de o parâmă nu a mai putut ieşi de dedesubt. Secretarul său a reuşit să scape cu viaţă. După moartea lui, Olga Sturdza s-a închis mai mult în singurătatea sa.
Un sătean din comuna Ceahlău, pe atunci copil, îşi amintea că Bistriţa era mare ca după puhoi şi că lumea a fost foarte mirată când Dimitrie Sturdza a venit cu o barcă pneumatică legată deasupra maşinii şi că împreună cu avocatul Lăzărescu a încercat să pună barca pe apă. S-au răsturnat de trei ori acolo pe loc şi apoi odată la podul Hangului. Au mers bine până la Bicaz, dar înspre Tarcău s-au lovit în nişte stânci ale unei insuliţe din Bistriţa. Secretarul Lăzărescu a reuşit să scape, dar prinţul nu. Corpul a fost descoperit abia după vreo zece zile de o femeie de la Oanţu, care s-a urcat pe o plută legată de mal ca să spele rufe. Sicriul a fost dus la bisericuţa veche din Răpciuni, iar apoi a fost depus în cavoul familiei de la Popeşti. Theodor Zaboloteanu, fost contabil al principesei îşi amintea că Dimitrie şi Ileana au ales să administreze Domeniul Hangu şi că stăteau cea mai mare parte a timpului la Ceahlău. Îşi amintea durerea principesei când a fost înştiinţată despre moartea fiului ei Dimitrie.
Prinţesa a continuat să fie maica răniţilor şi a orfanilor din Moldova şi în cel de-al doilea război mondial, dar când a fost chemată de generalul Antonescu să conducă din nou ocrotirea orfanilor de război, aşa cum o făcuse începând cu 1916, a refuzat, considerând că vârsta nu o mai ajută să fie la înălţimea misiei, dar a oferit din averea ei pentru cei năpăstuiţi care îi cereau ajutorul, fie ei de la Popeşti, Bălţăteşti sau de la Hangu.
Instaurarea comunismului a reprezentat începutul durerii pentru familia Sturdza. Reforma agrară din anul 1945 le-a lăsat doar casa de la Popeşti. După trei ani, le-a fost confiscată întreaga proprietate. S-a mutat la casa de la munte, la Hangu, de unde, în anul 1948 a fost alungată, mutându-se împreună cu văduva fiului său şi cu nepoţii în casa din Bucureşti.
Le-a fost confiscată şi proprietatea din capitală, fiind mutaţi din nou, într-o căsuţă cu două camere. De aici, principesa Olga a fost ridicată şi arestată în anul 1953, împreună cu nora sa, Ileana Manu-Sturdza şi nepotul Mihai Dimitrie, sub învinuirea că au vândut material lemnos de pe fosta proprietate de la Hangu. Al doilea fiu, Gheorghe, a fugit în zona de ocupaţie americană din Austria, la Linz. Soţia acestuia, Margareta, de origine norvegiană, a reuşit să plece cu un avion al Crucii Roşii suedeze.
Cele două femei rămase în ţară au fost încarcerate la penitenciarele Mislea şi Jilava. Nouă luni de cruntă detenţie în penitenciarele de femei şi apoi muncă forţată au îndurat Olga Mavrocordat-Sturdza şi Ileana Manu-Sturdza din pricina actelor de binefacere şi a originii lor nobile. În anul 1957, prin intervenţia ambasadorului grec Argyropoulos, căsătorit cu sora sa Maria, li s-a permis eliberarea şi plecarea din ţară. El a insistat, în cadrul negocierilor în probleme financiare dintre guvernul grec şi cel român, să se obţină aprobarea părţii române ca Olga Sturdza să plece în Franţa.
Olga Sturdza a ajuns din nou în Franţa, acolo unde studiase în tinereţe. A locuit la proprietatea Sainte Marguerite, de lângă Dieppe, cu băiatul ei Gheorghe şi nora sa Margareta şi a murit la10 iulie 1971, la vârsta de 87 ani. Surprinde, lucru remarcat şi de Cătălin Botoşinianu, că marile doamne precum Ana Conta-Kernbach, Olga Sturdza, Anastasia Filipescu sau Alexandrina Cantacuzino, care au sprijinit-o pe regina Maria în marile ei fapte de binefacere din timpul războiului şi din anii de imediat după, nu şi-au primit obolul de recunoştinţă pe care-l merită. Faptele lor trebuie ştiute, ele au fost generalii de pe „frontul de acasă”…
Daniel DIEACONU