Brelan de aşi
Colegiul Naţional „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ. Un secol şi jumătate de istorie. Iar istoria înseamnă luptă înverşunată, biruinţe strălucite şi dureroase înfrângeri. Ilustra Şcoală a avut parte de toate acestea, ştiind să-şi savureze cu modestie victoriile, să nu-şi bocească înfrângerile şi să nu uite că pe primul loc trebuie să fie totdeauna elevul.
O biruinţă oarecum surprinzătoare în anii 70 ai veacului trecut s-a datorat apariţiei „claselor speciale”, invenţie pietreană, made in Petru Rareş, adoptată pe urmă de mulţi şi devenită bun comun al învăţământului românesc.
În primăvara anului 1968, profesorul Dumitru Bârlădeanu (Fie-neuitată contribuţia sa gospodărească la dezvoltarea învăţământului în Neamţ!), pe atunci vicepreşedinte de judeţ, şi profesorul Ioan Crăciun, inspector şcolar general, mi-au încredinţat câteva ore de literatură universală la Petru Rareş. Nu găsesc cuvintele potrivite pentru a mărturisi emoţia care m-a copleşit când am intrat în Şcoala unde fusesem elev, în noua mea calitate, de dascăl. Purtam în suflet, vii, unele chiar copleşitoare, chipurile celor care îmi îndreptaseră paşii spre marea cultură, cu pricepere, cu părintească grijă şi cu o splendidă dăruire. Unii dintre ei se mai aflau încă la catedră şi venise vremea să le fiu coleg. Colegul Lor? Doamne sfinte! Asta nu se putea!
M-au primit cu căldură şi cu un fel de bucurie izvorâtă din satisfacţia că, uite!, nu trudiseră cu mine chiar în zadar. Şi m-au ajutat să mă simt curând acasă, deşi eram puternic legat sufleteşte de liceul din Bicaz, unde învăţasem de fapt meseria de profesor – căci universitatea, din păcate, nu te pregăteşte pentru asta.
În vremea aceea, Liceul Petru Rareş era renumit prin excelente rezultate la matematică. Am înţeles repede că „vinovaţii”, dincolo de talentul şi de inteligenţa elevilor, sunt trei profesori, trei aşi. Unul mai vârstnic, Ioan/Iani Zenembisi, absolvent al Rareşului din promoţia 1944. Doi, din promoţii mai noi, de după 1950: Constantin Avădanei şi Gheorghe Dumitreasa. Toţi trei, ucenici întru înaltă dăscălie ai fantasticului Constantin Borş, liderul matematicienilor nemţeni, titular la Liceul numărul 2 (denumit mai apoi „Calistrat Hogaş”).
Că aşii ştiau carte solidă este neîndoielnic. La Rareş nu avea norocul de a încasa multe chenzine impostorul sau semidoctul, fiindcă îl zburau din clasă, cu eleganţă, elevii. Dar a şti carte nu este destul, căci un excelent matematician, fost „olimpic” şi, după popasul scurt la Rareş, devenit ilustru cercetător în domeniul său, a plecat repede din şcoală. Ce avea în plus, dincolo de ştiinţa cifrelor, trioul de aşi?
Iani Zenembisi era un sentimental, legat părinteşte de copii, iar elevii înţelegeau repede sufletul cald al omului de la catedră. Pe lângă acest dar, Dumnezeul grecilor îl înzestrase cu harul celor de pe scenă, căci, dacă nu ar fi ales cariera de profesor, putea fi un desăvârşit actor. Despre talentul său histrionic am scris câteva rânduri publicate anţărţ şi îmi voi permite să le reproduc aici.
Între obligaţiile mele, figurau într-o vreme asistenţele la „orele” colegilor. Asistând la lecţiile incitante ale renumitului Zenembisi, am avut o revelaţie: profesorul (de matematică, nu de literatură română!) era un actor desăvârşit!
– Sânzianaaa! – exclamase el disperat, odată, observând cum, la tablă, o premiantă nostimă, olimpică chiar atunci la matematică, o ia periculos pe arătură – Sânzianaaa, mă arunc pe fereastră!
Şi actorul se îndrepta atât de credibil către fereastra uriaşă, larg deschisă spre biserica fabulosului Popa Chircă, din vecinătate, încât o clipă am avut dorinţa de a mă repezi în ajutorul proaspătului candidat la sinuciderea pricinuită de o elementară deziluzie pedagogică.
Dacă pe mine, deşcă în materie, mă păcălise straşnic, ce se întâmpla cu elevii săi? Aceştia, în reverie, trăiau scena la modul sublim, o savurau, căci îl ştiau bine pe dascăl şi harul său le era familiar.
Şi nuferii … ei bine nuferii de pe lacul tăinuit la poalele Cozlei, dăruiţi de profesor în loc de diplome de excelenţă! Venea Iani având braţele supraîncărcate cu flori de nufăr, şi aşa îi răsfăţa pe premianţii săi!
Legendă …
Constantin /Duţu Avădanei, pedagogul desăvârşit, plecase din Sarata Dobrenilor urmând exemplul unchiului său, profesorul universitar de psihologie şi pedagogie Mihai Avădanei (Unul dintre ctitorii revistei „Apostolul”.), pe acelaşi drum, adică absolvind mai întâi cursurile Şcolii Normale din Piatra, instituţie renumită prin instruirea temeinică a bacalaureaţilor, şi abia apoi urmând cursurile Facultăţii de Matematică din Iaşi.
Convins de calităţile sale, când am plănuit să înfiinţăm la Rareş prima clasă liceală de matematică (din România), i-am solicitat colaborarea, sprijinindu-ne pe excelenta sa pregătire psiho-pedagogică, necesară unui experiment dificil (şi neautorizat de minister).
Cu glasul lui blând, niciodată ridicat, a replicat domol că nu-l tentează ispititoarea încercare, de a lucra cu elevi de vârf, fiind obişnuit, de pe când se pregătea să devină învăţător, să lucreze cu clase iniţial eterogene şi să obţină de la absolvenţii acestor clase rezultate remarcabile, căci, de pildă, aproape toţi intrau în învăţământul superior biruind concursuri de admitere foarte grele.
Îndrăgostit de munţi ca şi de meseria sa, Duţu i-a obişnuit pe mulţi dintre elevi să devină montaniarzi pătimaşi, unul dintre ei, Constantin/Ticu Lăcătuşu, înscriindu-se între cei mai renumiţi alpinişti ai Lumii.
Excesiv de modest faţă cu valoarea sa de om şi de pedagog, Constantin Avădanei a fost terorizat de capii comunişti ai judeţului, care au voit să-i confişte singura lui avere, casa pe care o construise prin grele sacrificii materiale. Acest episod terorist i-a scurtat zilele.
Foştii săi elevi, unii ajunşi acum aproape de anii de pensionare, îşi amintesc cu admiraţie de mentorul lor, supranumit cu dragoste şi umor Papa Naşu (sau Papanaşu), după voia bună a fiecăruia.
Colegiul Naţional „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ a fost aproape totdeauna o instituţie de top (că aşa e cool!). Nu era singura din ţinutul nostru, dacă amintesc cu mândrie legitimă cum abia înfiinţatul liceu din Bicaz, populat cu profesori foarte tineri şi cu elevi din satele de pe valea Bistriţei şi a Bicazului, se bătea de la egal la egal cu „monştrii sacri” din Bacău, Roman şi Piatra.
Abia trecuseră festivităţile Centenarului, se întrezărea primăvara anului 1970 şi Rareşul tocmai se afla într-o scurtă perioadă de odihnă, când proaspătul director al şcolii a fost invitat la sediul judeţului, unde îl aştepta un director general din Ministerul Învăţământului, posesorul unui chip destul de încruntat, acompaniat de profesorul doctor Constantin Potângă, lider politic judeţean, şi de blajinul Dumitru Bârlădeanu.
Răsfoind mormanul de foi A4 dintr-un dosar obez aflat pe biroul din faţa sa, şeful din minister, neştiind că bietul director invitat era în pâine abia de jumătate de an, a rostit cu glas de stentor aceste cuvinte:
-To – va – ră – şuuu … Ce dra – cu e cu as – tea?!
Pe scurt (să nu depăşesc numărul de litere cerut de „Apostolul”), „as – tea” însemna că acolo se răsfăţau zeci de plângeri anonime cu privire la Liceu, la fostul director, la directorii adjuncţi, la profesori … scăpând cu faţa curată doar medicul şcolar, asistenta şi femeile de serviciu.
Ascultând habarnamurile nedumeritului director, mai ales ajutat de şefii locali, omul de la Bucureşti s-a domolit şi, în ultimă instanţă, a decis, lovind sacadat cu palma în faţa nevinovată a biroului pe care se răsfăţa maculatura infectă:
– Îţi – dăm – doi – ani – de mun – că! Dacă în acest timp, şcoala nu se ridică la nivelul Liceului numărul doi (Actualul „Calistrat Hogaş”) şi dacă mai curg anonimele la Minister, zbori la ma – ma dra – cu – lui!
Cu „mama dracului” împricinatul de la Rareş era învăţat demult de către autorităţile care, într-o vreme, îl târnuiseră prin trei universităţi, fiind el provenit dintr-o familie de „duşmani ai poporului”. Să astupe borta vântului, adică să taie izvorul anonimelor, parcă nu era peste poate. Dar s-o ajungă din urmă pe doamna Geta Grigoriu, eterna şi renumita directoare de la Liceul de Fete? … Aleluia! Imposibil!!!
Întors în cabinetul său de lucru din localul bătrânului Liceu, abătut şi pregătit să-şi scrie demisia, directorul cel cu ponosul o rugă totuşi insistent pe doamna Sofia Burculeţ, profesor emerit, strălucită dăscăliţă de pedagogie, să poftească la o cafea şi să-i dea un sfat. La iniţiativa doamnei Burculeţ, a fost invitat îndată şi directorul adjunct, profesorul Dumitru Bostan, fiindcă unde-s trei, puterea creşte. Şi, hai-hai … uite-aşa, între altele, către un miez târziu de noapte, primul dintr-un şir lung, ce avea să urmeze în vreo cinci ani, s-a născut lângă ceştile de cafea, reci, golite de câteva ceasuri, înfiinţarea (nelegală sau ilegală, cum vă place) de „clase speciale”, începând cu clasele de matematică şi cu cele de biologie-chimie, primele din istoria liceelor româneşti.
Mai trebuia doar să fie convinşi cei mai buni profesori de specialitate că experimentul are sorţi de izbândă. Dacă pentru biologie-chimie s-au oferit de îndată să lucreze doamna Maria Bârlădeanu, la biologie, şi doamna Antonina Mândru, la chimie, cu ispita către clasele de matematică treaba ieşea strâmb, fiindcă şi Ioan Zenembisi, şi Constantin Avădanei au refuzat net propunerea, puţintel speriaţi şi părându-li-se prea aventuroasă.
Al treilea refuz însemna, fără doar şi poate, moartea proiectului. Dar a fost să fie altfel! Ajutat de profesoara Sofia Burculeţ, persoană de mare autoritate în judeţ, şi profitând de faptul că în gimnaziu directorul fusese coleg de clasă cu Gheorghe Dumitreasa, după un dialog colegial, s-a obţinut de la acesta o acceptare cam printre dinţi.
Profesorul Gheorghe Dumitreasa, cel care, după patriarhul Constantin Borş, şeful şcolii pietrene de matematică, are şi în prezent cel mai rezistent renume în branşă, se deosebea oarecum de ceilalţi doi aşi.
Sincer, direct, fără de complicaţii protocolare sau sentimentale, lăudând cu parcimonie şi spunând net părerile sale despre putinţele elevilor, i-a impresionat de la început pe adolescenţii care preferă sinceritatea, chiar şi cea care ustură.
Lecţiile lui Ghiţă (Aşa-i zicem între prieteni.) nu erau spectaculoase, ca ale lui Iani, nici pline de meandre psiho-pedagogice, precum cele ale lui Duţu, ci se întrupau într-o succesiune neîntreruptă de demonstraţii logice, ale profesorului şi ale elevilor săi, dominantă fiind realitatea matematică.
Neuitata zicere „bleambă”, subiectivă şi prezentă din când în când ca agrement didactic, nu era o insultă în lexicul intra muros al matematicianului, ci o constatare de părinte sever şi deziluzionat. Şi nici un „bleambă” premiant nu a luat vorba arhaică drept o jignire.
Au fost momente când a simţit că un elev sau altul tindea să-şi depăşească magistrul în inventivitate. Bucuros că mai descoperise un viitor om de ştiinţă, Ghiţă îi mărturisea fără spaimă adolescentului că se simte provocat la încercare. Şi punea din nou mâna pe carte, şi făcea nopţi albe, şi lupta cu sine, pentru a nu-şi dezamăgi ucenicul.
Aşa a câştigat respectul elevilor şi sentimente chiar mult mai puternice din partea celor care vedeau în profesorul lor un model de trudă intelectuală şi de luptă cu limitele dificile ale provocărilor din matematică. În semn de preţuire, gospodarii din satul natal, Girov, au atribuit numele său şcolii gimnaziale de centru şi unei străzi. Asta înseamnă mai mult decât toate distincţiile primite de-a lungul vieţii.
Pentru mine, deşi cred nu a ştiut-o niciodată, profesorul Gheorghe Dumitreasa/Ghiţă a fost un incitant subiect de studiu în ceea ce priveşte trăsăturile definitorii ale omului de la catedră. Dincolo de relaţiile noastre de-o viaţă, am convingerea fermă că întreaga sa carieră de dascăl poate fi un excelent exemplu de profesionalism, în primul rând prin muncă, responsabilitate şi consecvenţă!
Dintre foştii noştri colegi de generaţie, îngrijorător de puţini mai spun acum „prezent” când se strigă catalogul. Mă bucur că Ghiţă este plin de viaţă la vârsta lui de azi, şi că foştii săi elevi se întâlnesc din când în când chiar cu dânsul, nu cu o umbră celebră, venită doar din legendă! …
Mihai-Emilian MANCAŞ