Aşa i se zice. Nu?
„Profesorul de educaţie fizică şi sport”? Prea lungă denumirea în epoca O. K., cool, mişto!, super! etc. Mai lesne, prin analogie cu „mate”, „bio”, „info”, îi zici dintr-o răsuflare „Profudesport”. De parcă doar asta ar fi misiunea lui …
*
Venisem pe neaşteptate la „Rareş”, în ultima clasă de liceu, a unsprezecea, acum aproape şapte decenii. Se adunaseră pentru o clasă – i se zicea „specială” – doisprezece rareşişti de baştină şi paisprezece fete de la „Şcoala Medie numărul 2” (Liceul de Fete – azi Colegiul Hogaş).
Între noi, două amatoare de gimnastică, fostele eleve de dincolo ale doamnei profesoare Costescu. Pe bune, în afară de exerciţiile de gimnastică ritmică, altceva nu ştiam. „Ira – ira – ira – ira// Ira – ira – tra – la – la!”, pe muzică vocală. Atâta tot.
Despre domnul profesor Vladimir Laşcu, omologul de la „Rareş” al doamnei Costescu, umbla vorba că fusese campion universitar. De schi. A, şi că urmase câţiva ani de medicină. La Paris. Da. Şi? Şi cam atât. Şi mă mira sincer admiraţia cu care-l privea pe profesor noul meu coleg de bancă, un rareşist miop, înzestrat cu nişte ochelari mari, înrămaţi în chenar îngust, aurit.
Noi, elevele venite de la celălalt liceu, eram scutite de educaţia fizică. Habar nu am de ce. Dar, cum afară era mult mai frig decât în sala de gimnastică, în timp ce colegii mei îşi făceau programul conduşi de domnul Laşcu, preferam să petrec orele libere citind, cinchită pe o bancă joasă, într-un colţ al sălii, aproape de soba ce şoma mereu din lipsă de carburant postbelic.
Una dintre primele lecţii. Domnul profesor adusese cu sine o minge mare, portocalie. Le vorbea cu însufleţire băieţilor. Prindeam din zbor, neatentă, unele cuvinte. Pomenea de baschet, un nou joc sportiv cu mingea. (Din inventarul necesar jocului, în sala îngheţată, singurul obiect regulamentar era mingea. Încolo, improvizaţii. În loc de inele, două funduri de scaun, demolate. Panou? Defel!)
Noutatea baschetului nu mă interesa. Visul meu atunci era un loc de studentă la Institutul de Teatru din Bucureşti.
Şi cum citeam … nu am băgat de seamă că sosise pauza. M-am trezit cu profesorul aşezat pe băncuţă, lângă mine. „Ce citeşti?” I-am arătat coperta. „Anna Kareninaaa?!”, s-a mirat el prelung. „Oho! Ai ajuns la Tolstoi!?” Avea o voce puţintel răguşită, ca a basarabenilor (ceea ce şi era, dar eu încă nu ştiam). Am încuviinţat. „Şi nu-i prea grea cartea?” I-am răspuns cu respect improvizat în glas: „Decât asta, e mult mai grea Război şi Pace.” „Aaaa! Da, da … Şi tot de sabia prinţului Bolkonsky vă îndrăgostiţi?” „Iată-mă şi Nataşa Rostova?!” ricanez, dar căutând aţă un răspuns politicos. Îmi vin subit în minte ochelarii noului meu coleg de bancă din clasa „specială” şi răspund zâmbind cu oarecare impertinenţă: „Nu! Eu îl prefer pe Pierre Bezuhov!”
Habar nu aveam în clipa aceea ce adevăr absolut debitam, căci miopul asemuit contelui din roman avea să devină soţul meu peste câţiva ani.
Soarta a decis să-mi schimb, curând şi dramatic, planurile de viitor. După bacalaureat, singura facultate care mă primea, fiindcă eram fiică de puşcăriaş politic, era cea de educaţie fizică. Încolo, bariere de netrecut!
Toată pregătirea mea pentru noul şi surprinzătorul examen de admitere la Academia de Educaţie Fizică din Bucureşti, pentru probele sportive, dar mai cu seamă pentru psihologie, anatomie şi fiziologie, s-a desfăşurat sub privegherea profesorului Vladimir Laşcu. Concomitent, fostul student de la Paris a reuşit să-mi sporească interesul şi pentru limba franceză, văduvită până atunci de un dascăl excelent …
*
Şi uite că au trecut aproape trei sferturi de veac de la acel dialog care mi-l descoperise pe autenticul „profesor de sport”…
De-a lungul întortocheatei mele studenţii, Vladimir şi Musea, soţia sa, au devenit prietenii mei şi ai familiei mele. Aşa, i-am văzut crescând pe cei doi copii ai lor, Tiuca, viitor medic la Paris, şi Gogu, succesor al tatălui său în specialitate.
În tot acest timp, am înţeles fără dubii că fostul nostru profesor de educaţie fizică din liceu, devenit coleg de profesie, era un intelectual autentic, preocupat de formarea deplină a elevilor săi, ca adolescenţi şi tineri sănătoşi, iubitori de cultură, viitori oameni de carte după principiul roman „minte sănătoasă în corp sănătos!”
Nu mai încăpea nici o îndoială pentru mine că profesorul, indiferent de limitele specialităţii îmbrăţişate de el, trebuie să fie om de vastă cultură, asemenea lui Vladimir Laşcu. Altminteri devine un accident penibil în evoluţia elevilor săi.
Târziu, când a ascuns în casa noastră câteva manuscrise care i-ar fi pricinuit ani grei de puşcărie odată descoperite de securitatea comunistă, am aflat că profesorul Laşcu nu era doar un cititor pasionat, în cele trei limbi excelent cunoscute şi folosite, ci şi un scriitor autentic. Dincolo de mai multe nuvele şi piese de teatru, nepublicate, şi-a încununat, ca Giuseppe Tomasi di Lampedusa, neaşteptata sa carieră de scriitor cu „Traversarea deşertului”, carte autobiografică, de temelie întru cunoaşterea oribilei crime staliniste din Basarabia.
Când domnul profesor Vladimir Laşcu a fost să iasă la pensie, i-am succedat la catedra de educaţie fizică, în Liceul „Petru Rareş”, încercând să urmez drumul său, de profesor dăruit meseriei şi, mai mult, devotat şi marii culturi şi culturii de specialitate. Am ales să fiu în primul rând un om de carte, pentru că acela trebuia să fie şi drumul elevilor mei. Iar acest drum îl datorez influenţei nobile a profesorului Vladimir Laşcu.
In perpetuum!
Profesorul meu, modest, retras şi exigent, pedagog desăvârşit şi de o moralitate exemplară, a făcut pentru şcoala nemţeană şi sportul pietrean ceea ce nimeni nu a egalat încă, fiindcă era un autentic deschizător de drumuri!
A fost un mare constructor de proiecte, pe care, cu generozitate de om ales, le-a semănat, dar nu le-a semnat, lăsându-i pe ucenicii săi să şi le însuşească, chiar dacă uitau uneori să menţioneze de unde le-au moştenit …
Prof. Alexandrina-Camelia MANCAŞ