– o carte cu adânc beneficiu spiritual –
Scrierile profesoarei Daniela Iacob sunt hemografice. Daniela Iacob nu scrie despre sine, ci cu sine, pe dinăuntrul sufletului.
Un cititor nu prea grăbit observă, fără mare greutate, că toate titlurile operelor sale poartă în primul rând cuvântul dor: „Dor de Dumnezeu” (2004), „Dor de Maica Domnului” (2006), „Dor de Sfinţi, dor de Ţara Sfântă” (2008), „Dor de oameni” (2011). De asemenea, lesne se poate observa că, în ultima carte, „Ucenica cea purtătoare de doruri”, apărută la editura „Conta” în 2015, autoarea, ca şi în cea precedentă, „Dor de oameni”, îşi îndreaptă dorul şi în direcţia celor aproape de ţărână, către cei de jos, oameni şi oameni, cu ispite şi păcate, cu bune şi rele.
Cuvântul „dor”, prin semantica sa, presupune iubire (dragoste) şi tristeţe (nostalgie) în acelaşi timp. Sentimentul sugerat de cuvântul „dor” este condiţionat de ataşamentul faţă de o persoană care nu se află în apropierea celui care este încărcat cu asemenea trăire. Aşadar, cuvântul „dor” are inefabilul său. Şi pentru asta e greu traductibil, dacă nu chiar imposibil. Este vorba de o simţire precum „valul care poartă dorul mării de a săruta ţărmul”, după spusele lui Lucian Blaga sau după Nichita Stănescu „Mi-e dor să pot să nu-mi mai fie dor de tine”. Dorul se stinge doar prin apropiere de fiinţa iubită, prin reciprocitate sentimentală…
Revelatoriu, Daniela Iacob ia Dorul de Sus din primele cărţi şi îl coboară la Dorul de Jos, pe descendentul traseu Dumnezeu – Iisus Hristos – Maica Domnului – Sfinţi – oameni, adică de la lumină spre posibila luminare a oamenilor. Cu alte cuvinte, dorul, în viziunea ei, este asemenea unei raze mângâietoare, ocrotitoare. Autoarea, ca om, se consideră a fi un simplu mesager al Dorului de nemărginire, adică „Ucenica cea purtătoare de doruri”, aşa cum îşi intitulează şi ultima apariţie editorială. Nu purtătoarea unui dor, ci purtătoarea dorurilor.
Într-o scrisoare, adresată unor elevi dintr-un liceu bucureştean într-o primăvară a anului 1986, Constantin Noica spunea că „lumea oamenilor se împarte în două: în subiecte umane şi obiecte umane”. Unii dintre noi ajung subiecte umane, înmulţind darurile date de Sus prin hărnicie, pricepere, ţinută morală şi demnitate. În această calitate, de subiect uman, Daniela Iacob, vede, simte, descoperă miracolul iubirii de Dumnezeu, de Maica Domnului, de Sfinţi, de oameni şi concretizează trăirile sale prin cuvântul scris.
Citind cărţile sale, îmblânzeşti gândul şi linişteşti sufletul. Primul capitol al celei de a cincea cărţi poartă numele „Ucenica” şi este, în cele din urmă, o poveste de adoraţie faţă de Dumnezeu şi faţă de creaţia Sa, omul. Iar călăuza drumului care poate înlesni adoraţia este duhovnicul, căruia autoarea îi ţese un portret la modul excelenţei. Textul este o superbă poveste cu cheie. E povestea unei fetiţe de 10 ani, care, trecută prin experienţe dificile, câştigă, rând pe rând, cât mai multe virtuţi creştine. Citită altfel, povestea pare neverosimilă. Metaforic însă, fetiţa apare în chip de artistă, de dăscăliţă, de fiinţă rătăcită „prin hăţişurile gândurilor”, de cunoscătoare a cărţilor ce poartă cuvântul lui Dumnezeu, de pelerin pe la locurile sfinte, de mentor, de îndrumător, prilej de a decanta stări, fapte, idei. Anvelopa ficţională, odată dată la o parte, ne lasă să vedem clar că vârsta de zece ani este de fapt vârsta aceea curată, sinceră, promiţătoare, când multe pot fi înţelese. Fetiţa de 10 ani este sufletul, starea firii, pruncia, nevinovăţia.
Beneficiind de o scriitură plăcută ochiului şi inimii, cartea câştigă în valoare, oferind pe viu trăiri spirituale care nu se află la îndemâna oricui. Prima parte impresionează, a doua oferă pildă, iar a treia scoate la lumină „gânduri delicate”, despre chipuri îndrăgite şi frământări de sine. Toate laolaltă oferă hrană spirituală şi cale de întărire sufletească.
O menţiune specială se cere a fi precizată pentru exerciţiile de adoraţie privitoare la rugăciune, la statura duhovnicului şi la taina preoţiei, adevărate, cuceritoare ca pledoarie, vrednice în idei, pilduitoare, luminătoare, convingătoare, curate în stil, scrise, aşa cum afirmam la început, cu sufletul rupt din suflet.
Comentariu de Leonard ROTARU