Interviu cu Prof. univ. dr. Vasile Vasile, bizantinolog, muzicolog, etnomuzicolog
● Ce am construit eu în patru ani, a dărâmat următorul director, în câteva luni…
– În anul 1970 aţi fost numit director al Şcolii Populare de Artă din Piatra-Neamţ. Sunteţi fondatorul acestei instituţii de cultură.
– Am fost numit director al instituţiei pe care urma s-o întemeiez, fără a avea sediu propriu, fără a avea profesori, fără a avea nimic, absolut nimic. Câteva luni eu reprezentam Şcoala Populară de Artă, fiind singurul salariat al acestei instituţii. Am adus profesori de specialitate, pe răspunderea mea, am dobândit sediu prin iniţiativele şi riscurile mele. Şefii mei nu mi-au dat niciun ajutor: cei de la Cultură m-au trimis la Inspectoratul Şcolar şi am profitat de faptul că vechiul local al Şcolii generale nr. 2 a rămas liber, construindu-i-se noul local şi m-am instalat pe răspunderea mea în spaţiul dislocat. În câteva zile am renovat localul după cerinţele noii instituţii, am introdus gaz metan, cu elevii Şcolii Populare de Artă, care erau meseriaşi, am dotat şcoala cu instrumente muzicale, cu cărţi, cu cele necesare funcţionării unei asemenea instituţii. Nu pot uita întâlnirea cu prima secretară, sinistra Maria Gheorghe, căreia i-am explicat că instituţia are stringentă nevoie de câteva piane. Ea mi-a sugerat să desenez o claviatură de pian şi pe ea să exerseze elevii. Ştiam că era mare amatoare de box şi am întrebat-o: un viitor boxer se poate forma luptând cu mănuşile de bucătărie? A surâs, dar am fost nevoit să găsesc singur soluţia: am găsit piane vechi care nu mai erau folosite şi am riscat plata unui reparator care le-a făcut funcţionale, legile în vigoare atunci neavând în vedere asemenea reparaţii ale unor instrumente care nu erau ale instituţiei.
În patru ani am reuşit, cu profesorii pe care i-am convins să lucreze la Şcoala Populară, unii aduşi de mine de la Conservatorul din Iaşi şi din Bucureşti, precum Magdolna Cosma, care era adventistă, sau Octavian Pravicencu. Cu profesorii şcolii am ajuns la faza de a proiecta montarea uneia dintre operele lui Mozart, Bastien şi Bastienne, cu forţe proprii: solişti, orchestră, cor, decoruri etc.
Ce am construit eu în patru ani, a dărâmat următorul director, în câteva luni, cedând şi o parte din local pentru o instituţie al cărei director voia să fie.
Mi-am dat demisia, nefiind membru de partid, dar m-a durut foarte mult despărţirea de visele mele pe care le vedeam spulberate, pentru că ştiam ce putea succesorul meu, care nu avea nici dreptul de a fi profesor la această şcoală, asimilată la acea vreme cu liceul – nicicum director, fiind profesor II de Limba română ca absolvent al Institutului pedagogic de trei ani şi nu funcţionase ca profesor.
La plecarea mea din fruntea Şcolii Populare de Artă, instituţia avea sediu cu acte în regulă, avea instrumente, avea profesori eminenţi, avea secţii de vioară, pian, acordeon, canto clasic, dirijat coral, regie teatru, regie brigadă artistică, sculptură, dans popular, ţesut-cusut, instrumente populare, coregrafie, cu profesori specialişti, majoritatea cu studii superioare. Ei urmau acum să fie coordonaţi de un absolvent de filologie al institutului pedagogic de 3 ani, care nu ştia ce-i şcoala, nu Şcoala Populară de Artă.
Profesorul Gheorghe Bunghez, preşedintele Comitetului Judeţean pentru Cultură şi Artă Neamţ, ştia multe din riscurile ce-mi asumam pentru dotarea şcolii cu cele necesare. Mi-a spus în urma unei aventuri pentru procurarea de la Iaşi a unor instrumente muzicale necesare şcolii: „Eu am impresia că o să trebuiască să intervin ca să te scot din puşcărie”. Spiritul meu neastâmpărat, inventiv, am spune noi astăzi, m-a pus în această situaţie. Şcoala Populară nu avea niciun instrument muzical. Păi, la ce să cânte oamenii? Am plecat la Iaşi, „studenţeam” la timpul respectiv la Filologia Universităţii şi am văzut într-un magazin de muzică din Iaşi, pe strada Lăpuşneanu, instrumentele de care aveam nevoie. M-a dus mintea să redactez următoarea adresă: „Consiliul Educaţiei Socialiste…”, că aşa se numea organismul respectiv, „Şcoala Populară de Artă şi minuscul Piatra-Neamţ etc., etc…”. Şi m-am dus la directorul Direcţiei Comerciale Iaşi să-mi aprobe achiziţionarea instrumentelor. Ştiam că nu am acest drept şi de asta am apelat la această stratagemă pentru a-mi face rost de instrumente, promiţându-i directorului să-l invit la manifestările artistice ale şcolii. Ajuns acasă trebuia să-l conving pe directorul Băncii să aprobe plata către magazinul ieşean. Înţelegând situaţia preşedintele Gheorghe Bunghez l-a sunat pe directorul Direcţiei Comerciale Iaşi şi l-a convins să accepte. Tot respectul pentru comportamentul domnului Gheorghe Bunghez, mare om, ctitor de cultură. Am minţit, deci, Direcţia Comercială Iaşi, ei au înţeles ulterior că eu am semnat ca şi cum aş fi directorul Şcolii Populare din Iaşi. O doamnă din magazin şi-a dat seama şi a chemat Miliţia, dar hârtia era semnată de şeful său şi am scăpat cu instrumente cu tot. Aşa am dotat eu cu local, cu instrumente, cu profesori Şcoala populară de artă.
Am rezistat să supravieţuim unei politruce dure, trimisă a Suzanei Gâdea, pentru a desfiinţa Şcoala Populară de Artă de la Piatra-Neamţ, activitatea desfăşurată în instituţie şi în judeţ salvând-o de la demolare, ultimul argument contra fiind acela că cei mai mulţi elevi ai şcolii erau adventişti.
După ce mi-am dat demisia, am făcut prostia de a rămâne în şcoală. Sfătuiesc pe toţi ajunşi în această situaţie, când renunţă la funcţie, să plece de tot din acea instituţie, pentru că aşa e cel mai bine.
● Încet, încet, toată aria de instrumente a fost acoperită cu specialişti de primă mână…
– Şi pe profesori cum i-aţi convins?
– Tot aşa, pe răspunderea mea. M-am dus la Iaşi şi le-am spus factorilor de decizie ai Conservatorului de Muzică să-mi recomande câţiva din cei mai buni absolvenţi muzicieni. Aşa am adus-o pe Magdolna Cosma. Ea a venit şi a făcut carieră, a făcut ctitorie la Piatra-Neamţ organizând şi conducând o formaţie corală apreciată şi pe plan naţional.
Am mai adus o eminentă profesoară pe care pietrenii nu o pot uita: Smaranda Ciuhandu. A fost cea care a ctitorit şcoala de cânt de la Piatra-Neamţ, continuată de doamna Elena Botez.
Încet, încet, toată aria de instrumente era acoperită cu specialişti de primă mâna, care au venit atraşi de noutatea locului de muncă. La timpul respectiv era în mare vogă filosoful şi muzicologul George Bălan, dar, într-un fel, era interzisul p.c.r.-ului. I-am scris să vină să ţină conferinţe la Piatra-Neamţ. Dacă această iniţiativă ar fi mers până la capăt, cred că aş fi găsit în Gheorghe Bunghez şi Constantin Potângă sprijinitori.
Printre absolvenţii Şcolii Populare de Artă din Piatra-Neamţ se numără fraţii başi Theodore Coresi şi Viorel Ciurdea, din Dochia, Mariana Costea – mama sopranei Cellia Costea, mezzosoprana Camelia Fornwald Docea, regizorii Copel Moscu şi Gheorghe Hibovski, Valerica Patrichi, Felicia German, fiica lui Teoctist Galinescu şi mulţi alţii.
– Numeroase articole din anii 70-80 din ziarul Ceahlăul poartă semnătura dumneavoastră…
– Calitatea mea de ziarist a fost sprijinită de un om pentru care am avut un respect deosebit, Constantin Cucu. Mi-a deschis o rubrică specială în ziarul Ceahlăul. M-am întrebat adesea, ce răspundere şi-a luat omul ca să prezinte în ziarul local avancronica unui concert care avea loc lunar, la 2-3 zile după apariţia avancronicii mele muzicale? Constantin Cucu a făcut un act de mare curaj şi, într-un anumit fel, mi-a dat autoritate şi cei de la ziar s-au convins că puseseră mâna pe un om care servea dorinţele anvergurii ziarului. Paralel cu avancronicile concertelor simfonice am publicat şi primele încercări de muzicologie.
(continuare în numărul viitor)
A consemnat Violeta MOŞU; Foto: Ziarul Lumina