Iubirea e o chestiune de imaginaţie. Ca şi supravieţuirea, ca şi speranţa. Or, tocmai asta pare să lipsească românului nostru de azi: imaginaţia. Şi de aici decurg celelalte: lipsa de iubire, lipsa de speranţă. Până şi iubirea de patrie e condiţionată: ce îmi (mai) dă mie patria asta? În schimb, în epoca facebookului şi a internetului, când fiecare îşi poate exihiba egoul, a crescut iubirea de sine. Până la refuz. Spaţiul virtual este invadat de egourile umflate până la limita suportabilităţii. Valoarea se măsoară în likeuri, în număr şi intensitate de aplauze virtuale. Muzica sferelor este îngânată de muzica sinelui care bolboroseşte ca un canal care dă peste margine. Valoare? Dar cine nu are valoare azi? În România noastră s-ar părea că fiecare casă are scriitorii ei: mare parte neînţeleşi, trişti, în căutarea unei motivaţii pentru care s-au apucat de scris. De cele mai multe ori motivaţia e simplă: şi vecinii au scriitorii lor de familie. Mulţi dintre ei sunt nişte virtuali ulceroşi în căutarea ulcerului. De asta nici cei care scriu nu pare să iubească ceea ce scriu. Strigătul „heliadesc” cu „Scrieţi băieţi, numai scrieţi!” trebuie temperat din ton: „Scrieţi băieţi? Nu mai scrieţi!”. Eventual, treceţi la citit. În lupta cu certitudinile scriitorul este, totuşi, victimă sigură: nu există încă un talentometru, care să îi spună unde se situează. Poate că „specialiştii în de toate” ar trebui să inventeze acest lucru, care ar simplifica foarte tare evaluarea textelor literare, a operelor. Iei o carte proaspăt apărută, o introduci în talentometru şi ai imediat rezultatul: originalitate 14 la sută, creaţie pură (un fel de alcool pur!) să zicem că e 5 la sută, cât berea, restul, de 81 la sută, e apă chioară. Dacă introduci în talentometru „Un veac de singurătate”, de exemplu, rişti să dai mecanismul peste cap. De asta, trebuie prudenţă. Trebuie prudenţă şi la consumul operelor care conţin multă creaţie pură (alcool artistic), multă lume s-a plâns de dureri de cap, a doua zi. Din statistici reiese că sunt mai mulţi iubitori de câini pe lumea asta, decât iubitori de cărţi. Au fost număraţi, bob cu bob, indivizii dintr-un parc, din Germania, care ieşiseră în compania câinilor şi indivizii dintr-o bibliotecă, din preajmă. Patrupedele luaseră mai mulţi indivizi captivi, decât luaseră Goethe, Shakespeare sau Kafka.
Iertare pentru recursul la o replică a „comicului” Jarry Seinfeld, care spunea: „În cartierul meu o mulţime de oameni îşi plimbă câinii cu pungile pentru excremente la ei. Mie asta mi se pare cea mai josnică activitate a unui om. Să te plimbi după un câine cu punga de fecale. Să aştepţi să-i vină să facă, pentru ca pe urmă să te poţi plimba pe stradă cu ele în pungă … Dacă extratereştrii ne-ar urmări prin vreun telescop, şi-ar imagina că marii şefi ai planetei sunt câinii. Dacă aţi vedea două forme de viaţă, dintre care una face caca şi cealaltă adună, ce-aţi crede? Care sunt superiorii? Dacă aici am ajuns după 50.000 de ani de civilizaţie, cred că ar trebui să o lăsăm baltă. Vorbesc serios, ar trebui să ne facem bagajul. N-are rost. Putem spune că rasa umană, ca idee, n-a prea funcţionat. La început a părut o idee bună, ne-am muncit mult la ea, dar pur şi simplu n-a dat rezultate. Am ajuns pe Lună, dar tot mai mergem pe Pământ cărând după noi pungi cu caca de câine. Se pare că la un moment dat am făcut ceva greşit. Ar fi bine să predăm comanda insectelor sau cui o fi pe locul doi …”.
E posibil ca iubitorii de câini să tresară, să se mânie şi să ocupe cu forţa bibliotecile.
Adrian ALUI GHEORGHE
Piatra Neamţ, septembrie 2016