Romanicul ca pre-Romantic

05-ap191-foto1Ca o ilustrare a curbospiralajului cosmic, abiotic, biotic sau alterexistenţial, pe care îl posedă Universul în fiinţarea sa, putem exemplifica prin acea succesiune aproape binară a stilurilor plastice, dar mai ales, în arhitectură, prin reluarea unor viziuni anterioare, ce pregătesc, parcă, un stil ulterior, care să nu aibă în el un ex abrupto total. Unele sunt alăturate (evolutive), altele, anticipative (revolutive).

Să ne oprim, deocamdată, la rudenia Romanico-Romantică, stilistic şi nu lingvistic, poposirile noastre fiind făcute la zidirile caracteristice, aflate, mai ales, în Vestul Europei şi făurite în aceste două formule. Ne vor interesa, nu atât înălţările lor materiale, cât rezonanţele sufleteşti trăite, mai ales, atunci, când fiinţele umane se aflau sau se găsesc în preajma lor.

Multe sunt în stare de ruină, sau, mai târziu, refăcute. Oare întotdeauna ruina a însemnat simbolul trecerii timpului, a vieţii, a trăirilor optime, a apropierii amurgurilor? Şi romantismul, cu algoritmul său de scurtime, a dorit mereu oprirea timpului pe loc. A fost un tempo, ostil nu lui a mai fi altfel, ci unui a tot fi la fel. La ambele, atributul de timp are două dimensiuni contradictorii; se preferă a fi etern şi neschimbabil, dar e dorită şi o moarte adolescentină, sosită după un segment de viaţă, arhibogat în fapte. Un Romanic şi un Romantic care, tocmai prin acest destin, aflat parcă în afara istoriei, rămân atât de aderente la Arte. Iar arhitecturile corespunzătoare, se constituie în simbolul lor.

Dintre toate stilurile, ele două iubesc singurătatea, nu numai prin retragerea de tumult, ci şi prin ambientul vegetal, dorind a exista pe o planetă numai muntos-silvană, cu numai clorofilă şi fără protoplasmă. O penumbră izolatoare, dată de codrii şi de nopţile cu lună. Soliditate în zidiri şi cu deschideri mici înspre pădure. De unde şi tăcerile nocturne, cu poduri ridicate la sonor şi doar poieni neştiute, de imaginări şi gânduri creative. Se vrea doar mâine şi altfel, pe când tot ce a fost mai înainte se îmbracă în legendă şi ireal. Şi, dacă şi Arhitectura e prezentă, ea este defensivă, fie de oameni îmbrăcaţi în zale, fie de alte zale, ce ascund prea multe gânduri.

Realul e o fata morgana, care nu fuge de acei ce-l au ca viziune, ci invers, singuraticii se retrag din calea sa. O altă apărare zidită, fie din zidire groasă, fie dintr-o la fel de groasă izolare, de care, dacă cineva se apropie, îl îndepărtăm pe el de noi şi pe noi de ei.

Catedralele şi cetăţile romanice ca şi castelele şi căsuţele romantice, prin soliditatea primelor sau singurătatea ce o au celelalte, te îmbie parcă să nu mergi mai departe, ci să rămâi în umbră, spre a le privi de la distanţă şi a te întreba, la fel de singuratic, oare, dincolo, este cineva, un altceva?

 

Gheorghe A. M. CIOBANU