Am vorbit într-un număr trecut al revistei noastre despre soluţia salvării prin credinţă, pe care o consideram singura certitudine, într-o lume relativă, prezentată atât de persuasiv de A. Einstein în lucrarea „Cum văd eu lumea”, care posedă o celebră concluzie „Dumnezeu nu joacă zaruri”, ce îl situează pe fizician în proximitatea recunoaşterii târzii a lucrării divine.
Vă propunem acum o a doua posibilă soluţie de salvare, inserată cu eleganţă în conţinuturile ideatice ale recurentei filosofii, care de peste două milenii rămâne „Cel mai preţios bun dat muritorilor de către zei” (Platon).
Laicii, ateii, liber-cugetătorii din minister au scos de ani buni, într-un mod sinucigaş, din programa liceelor tehnologice obiectul numit filozofie, iar Preşedintele le-a felicitat râvna, afirmând că ne trebuie tinichigii şi ospătari, care trăiesc mai bine dacă nu ştiu nimic despre Dreptate, Adevăr, Libertate, Dumnezeu, cât despre Fericire, nici nu mai poate fi vorba, pentru că oricum, graţie bunei funcţionări a instituţiilor statului reformist, aceste teme au dispărut cu tot cu realitatea aferentă lor.
Dar, cu tot efortul de destructurare a şcolii româneşti tradiţionale şi de umilire, prin orice mijloace, a slujitorilor de la catedră, încă se mai scriu la olimpiadele de discipline socio-umane teze de zece, încă mai respiră frumoşii nebuni ai micilor oraşe, încă mai există filozofie mare şi mică (adică Filosofia pentru copii).
Pentru cârcotaşi am o invitaţie de onoare:
Vă rog să citiţi în continuare textul scris de un copil, care acum 10 ani, stătea în banca a treia, rândul de la geam, participând ochi şi urechi la cursul de Filosofia pentru copii, desfăşurat la clasa a IV-a D, a Şc. Gen. Nr. 2 din Piatra Neamţ, ca dovadă a unei amintiri relatată cu emoţie şi cu pană şi ca să vedeţi la ce foloseşte predarea filosofiei în şcoală.
Prof. Dumitriţa VASILCA
Înv. Elena VASILOAEI