Conceptul de „filosofie pentru copii” poate părea, în aparenţă, paradoxal pentru adulţii care, prin „filosofie”, înţeleg o ştiinţă demnă doar de cele mai luminate minţi. Pentru cei care nu cunosc exact semnificaţiile noţiunii, filosofia se dezvăluie ca fiind o învălmăşeală de citate, de concepte bizare „fără sens”, asemenea unei explozii de explicaţii care „se învârt în jurul cozii”. Aşadar, cum poate să fie pentru copii?
Lăsând la o parte citatele din adulţii nu prea interesaţi de această ştiinţă umanistă, pentru mine, acum, în pragul maturităţii, filosofia reprezintă un credo. Nu vorbesc nicidecum de eseurile, studiile sau scrisorile vreunui iluminist ori ale vreunui existenţialist, ci de o filosofie proprie, ce a început să prindă rădăcini chiar de acum aproape 10 ani când, naiv şi neiniţiat, mă chinuiam să înţeleg sensuri de dincolo de cuvinte, alături de doamna învăţătoare şi de răbdătoarea doamnă profesoară. O filosofie proprie, deci, care, deşi stângace şi poate copilărească încă, mă defineşte ca persoană şi îmi dictează modul de viaţă.
Îmi amintesc cum mi s-a deschis mintea în faţa Cunoaşterii, într-o etapă a vieţii în care, mai mult ca orice, conta jocul, iar nu ştiinţa. În banca mea, înspăimântat de noua materie ce ni se dezvăluia, scriam ruşinos un nume bizar: Descartes. Apoi, cuvinte nedesluşite, ce mă speriau şi mai tare, dar, în acelaşi timp, mă intrigau: „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum, sum ergo Deus est”. Doamna învăţătoare, cu un glas emoţionat, spuse: „Îndoiala carteziană”. Atunci s-a decis calea pe care o voi urma. Acela a fost momentul în care am ştiut, sau, mai bine spus, am simţit că pentru un om, cunoaşterea înseamnă desăvârşire şi că, în fapt, cunoaşterea este deţinută de aceste nume încâlcite pentru un copil de clasa a III-a: Platon, Socrate, René Descartes, Denis Diderot, Voltaire, Antoine de Saint-Exupéry. Mai târziu, mi s-au arătat şi alţii, poate unii mai complecşi, alţii mai apropiaţi de realitatea interioară, însă acei filosofi care se regăseau în paginile portofoliului meu de Filosofie pentru copii au rămas, într-un fel, intimi şi unici.
Totuşi, cum puteam eu, un mic „filosof” de 9-10 ani, să înţeleg ce înseamnă cunoaştere sau viaţă? Citându-l pe poetul-filosof Lucian Blaga: „Copilul râde: înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”, înţeleg că, în esenţă, filosofia era o joacă epuizantă cu idei, corespondenţe şi cuvinte, ce, adesea, mă făcea chiar să plâng. Mă dădeam bătut, uneori, în faţa rândurilor ce refuzau să se scrie pe foaie, explicând fragmente din Sânziana, prima mea carte de filosofie. Apoi, în sfârşit, ideile se nuanţau în mintea mea, reuşeam să ajung la un acord cu propria raţiune, iar fiecare propoziţie scrisă era o victorie.
La ora de Filosofie pentru copii am început, apoi, să studiem un roman „altfel”, o poveste atât de simplă şi atât de profundă, ale cărei semnificaţii s-au imprimat definitiv în conştiinţa mea – Micul prinţ, de Antoine de Saint-Exupéry, un adult veşnic copil. Deşi nu îmi dădeam seama, mozaicul societăţii înfăţişat în această scurtă poveste a rămas un fel de şablon pentru mine. Oamenii au început să semene fie a vulpi ce se cereau îmblânzite, fie a regi vanitoşi ori a trandafiri fragili şi egoişti. Astfel, Micul prinţ a fost o adevărată introducere într-o lume pe care nu o cunoşteam, dar care mi s-a revelat în timp, rămânând, încă, la un nivel înalt pentru o raţiune încă imatură.
Prin urmare, în ciclurile care au urmat, respectiv gimnaziul şi liceul, m-am simţit pregătit să confrunt cunoştinţele mele cu altele noi, nebănuite şi, deci, neanalizate până atunci. Eram capabil să formez argumente, să îmi susţin cauza din perspectivă personală cât şi prin prisma unor filosofii consacrate. Datorită orei de Filosofie pentru copii, am reuşit să fac primii paşi spre integrarea cunoaşterii mele într-o Cunoaştere universală, care caracterizează omul deplin.
În concluzie, nu pot înţelege de ce filosofia, vitală pentru o raţiune sănătoasă, nu se studiază, obligatoriu, decât în clasa a XII-a. Probabil, se consideră că aceasta este vârsta ideală pentru a pătrunde dincolo de simple noţiuni. Însă se uită de etapa tatonărilor, în care mintea, încă în evoluţie, deprinde formule şi metode filosofice aplicabile în viaţa cotidiană. Consider, aşadar, că Filosofia pentru copii este un context favorabil judecăţii pentru a se dezvolta şi a creşte spre cunoaştere desăvârşită, fiind un opţional care pregăteşte, din punct de vedere raţional, dar şi spiritual, devenirea copilului. Filosofia pentru copii integrează, în mod natural, toate celelalte ştiinţe, omogenizându-le şi fixându-le practic şi teoretic.
Daniel-Ionuţ SOLDAN