Cu multe cincinale în urmă zicerea „şcolit în România” avea mare ecou. Însemna automat ştiinţă de carte temeinic însuşită de către învăţăceii din bănci. Olimpicii români săvârşeau adevărate fapte de bravură la marile confruntări internaţionale de matematică, fizică, chimie… eram „tari” dom’le! Tari! Nu prea aveam adversari. Explicaţii? La acele vremuri şcoala era şcoală şi învăţătorul se numea Dl. Trandafir. Şcoala se afla în fruntea listei de priorităţi, iar politicienii aşa ticăloşi cum erau, se gândeau şi la viitorul ţării. Şi ca să nu credeţi că vorbesc în vânt, vă ofer spre analiză soarta unui sat de gospodari de pe malul stâng al Bistriţei, comuna Săvineşti. De aici, din vatra satului s-au ridicat prin muncă şi învăţătură oameni mari, domni adevăraţi. Citeşte: învăţători, profesori, ingineri, doctori, inspectori şcolari, generali… căutaţi-i la Colegiul Naţional „Petru Rareş”, la Spitalul de Urgenţe Neamţ, la Inspectoratul Şcolar Neamţ, în structurile Armatei Române. Numele: Tănase, Lazăr, Lăcătuşu, Dumitrache, Vasâlca… sunt arhicunoscute. Numele acestor oameni s-au acoperit de glorie contemporană.
Şi pentru că la români o minune ţine doar trei zile, a venit Revoluţia din decembrie ’89 şi complicata maşină a şcolii româneşti s-a defectat. La ce bun atâta carte? S-a aplicat Legea lu Murphy: „când ceva merge bine, trebuie făcut să meargă prost”. Şi aşa s-a procedat. Mai marii învăţământului românesc au împrumutat de la naţiile înaintate cele mai sclipitoare şi făţoase reforme. Şi cum pe vremea comunizării sovietice repetam la unison cuvintele lui Lenin: „Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!”, când au venit yankeii l-am admirat pe Bill Clinton şi al lui saxofon. Deci am acceptat modelul american, cine nu doreşte să prospere ca ei? Numai că sistemul celor de peste ocean nu seamănă cu al nostru. În SUA nu există Ministerul Învăţământului, nici inspectorate şcolare judeţene, nici inspectori. Deci sistemul american n-a putut fi omologat în România. Ar dispărea prea multe posturi din schemă. E drept, posturi minore, considerate de unii capitale. Şi atunci, am împrumutat ce s-a putut, autobuzele galbene cu care elevii de la Agârcia-Neamţ, merg la Vaduri. Nici legislaţia celor două şcoli nu seamănă. La americani, la trei ore de chiul te exmatriculează, la noi la 40 de absenţe. Trai neneacă! Şcolile de peste ocean sunt super-computerizate, hiperdotate, iar copii cu handicap beneficiază de îndrumare individualizată şi profesori speciali. La noi e, cum ştiţi. Mă tem că, adoptând la repezeală un sistem străin, fără a dispune de necesarul unui suport financiar, vom izbuti doar să întronăm o bulibăşeală generală de învăţământ românesc, aşa cum a ieşit. Dacă domnul ex-ministru, Marga, ne îngăduie o sugestie, iat-o: s-o luăm mai încet cu yankeii. Nu de alta, dar există primejdia să azvârlim odată cu apa şi copilul din copaie.
Şi cum şcoala românească se tot reformează de vreo trei decenii cu mânie proletară, a cam ostenit sărmana. Ar vrea şi ea să se odihnească o ţâră pe o bancă, la umbră, ca bătrâna împovărată de ani. E sătulă de tot felul de sfaturi, indicaţii şi direcţii aiuristice. Am reformat industria şi agricultura, am reformat societatea şi clasa politică, am reformat tot, tot, tot. Până se va alege praful de toţi şi de toate. E timpul să lăsăm şcoala în pace. Copiii, dascălii şi părinţii au obosit. Le ajunge zbuciumul celor 30 de ani de reforme. Lăsaţi-i să citească în linişte poveştile lui Creangă. Nu mai reformaţi şcoala. Apostolii neamului nostru ştiu ce înseamnă adevărata carte. Parol!
Dumitru RUSU