Într-un număr anterior al Revistei şi sub acelaşi titlu, sugeram necesitatea unui Ghid care să cuprindă toate personalităţile şi instituţiile care au contribuit de-a lungul vremii, la evaluarea ştiinţifică a spaţiului nemţean, respectiv la cunoaşterea lui naturalistică, în speţă geologică, geografică şi biologică. Cu aceeaşi ocazie anticipam că, din punctul de vedere sus-menţionat, un aport substanţial l-a avut Staţiunea de cercetări Stejarul de la Pângăraţi, ctitorie a Universităţii Cuza din Iaşi, dar a cărei istorie rămâne însă necunoscută, pentru mulţi din concetăţenii noştri.
După cum se ştie, pe tot parcursul deceniului şase al secolului trecut, Valea Bistriţei a fost în plin şantier de construcţie a Hidrocentralei de la Stejaru. În anul 1954 la iniţiativa Academiei Române, s-a constituit Grupul de cercetări complexe Bicaz, coordonat ştiinţific de academicienii Ştefan Milcu şi C. S. Nicolăescu-Plopşor şi care vreme de jumătate de deceniu a desfăşurat cercetări asupra culturii materiale şi spirituale a populaţiei de pe Valea Bistriţei, cu deosebire din satele ce aveau să intre ulterior sub apele lacului de acumulare de la Izvorul Muntelui. Investigaţiile din zonă au acoperit atunci domeniile arheologiei, istoriei, etnografiei, lingvisticii şi chiar a antropologiei, cu rezultate concretizate ulterior în volumul Etnografia Văii Bistriţei editat în anul 1973, carte de înalt nivel academic, înscrisă definitiv în patrimoniul cultural nemţean.
Ideea Academiei Române a fost urmată, la scurt timp, de demersul cadrelor didactice de la Facultatea de Biologie – Geografie şi Geologie a Universităţii Al. I. Cuza, care au cerut Ministerului Învăţământului înfiinţarea unei staţiuni de cercetări, având ca scop primordial cercetarea naturalistică interdisciplinară a impactului viitoarelor amenajări hidrotehnice asupra mediului natural dar şi ca loc de practică a studenţilor geologi, geografi şi biologi. Cu răspunsul prompt al Ministerului, data de 1 noiembrie 1956 reprezintă actul de naştere al Staţiunii, promotorii şi diriguitorii direcţi ai instituţiei fiind, academicianul-biolog Petre Jitariu, originar din Drăgăneşti-Neamţ, secondat de profesorii universitari – geografi, Ion Gugiuman, Ion Şandru şi Constantin Martiniuc.
Primul sediu al Staţiunii a fost în casa Turcan din Pângăraţi, proprietatea naţionalizată a fostului director al Cooperativei Albina din Tarcău, unde au funcţionat primele două laboratoare, de geomorfologie şi climatologie. Cum spaţiul respectiv era insuficient şi inadecvat, Universitatea a solicitat forurilor în drept clădirea vechii mănăstiri Pângăraţi, ctitorie a aprigului voievod Alexandru Lăpuşneanu. Edificiul era într-o stare avansată de degradare, având de-a lungul timpului, dar mai ales după 1872 mai multe destinaţii: închisoare până în 1916, spital şi sanatoriu TBC în timpul şi după Primul Război Mondial, apoi schit mănăstiresc o vreme, când după mărturiile lui Calistrat Hogaş din povestirea La Pângăraţi îl avea ca stareţ pe zgârcitul şi ursuzul preacuvios Stratonic, iar după 1946, depozit de muniţii şi din nou sanatoriu şi închisoare.
Aparţinând financiar direct de Ministerul Învăţământului, clădirea a fost în scurt timp refăcută din temelii, cu modificări adecvate viitoarelor laboratoare şi a practicii încât în noiembrie 1958 a avut loc inaugurarea oficială, în prezenţa autorităţilor nemţene, a cadrelor didactice universitare cât şi a studenţilor facultăţii tutelare.
De la momentul inaugurării şi până la dezmembrare, Staţiunea a trecut, din punct de vedere administrativ şi al sistemului de cercetare prin două etape, una a tutelării universitare şi a tematicii alese de catedrele de specialitate de la Iaşi, cu susţinere bugetară şi o a doua etapă, a trecerii sale sub tutela Institutului de Cercetări Biologice din Bucureşti şi a cercetării prin sistem de contracte cu unităţi economice sau obţinute în cadrul unor programe naţionale.
În anii primei etape, din 1958 şi până în 1975, Staţiunea a avut ca directori pe profesorii Ion Gugiuman şi Constantin Martiniuc şi a atins, de fapt, maximum de dezvoltare. Cu cei peste 130 de salariaţi, din care 40 de cercetători cu tot atâţia tehnicieni şi laboranţi, Staţiunea devenise un adevărat Institut, capabil să abordeze o tematică largă şi implicată mai ales în studiul mutaţiilor intervenite în existenţa ecosistemelor terestre şi acvatice odată cu schimbările introduse de marile construcţii hidroenergetice.
În cea de a doua etapă, a autofinanţării, de după 1975, abordările tematice, în totalitatea lor, ajunseseră să fie ancorate într-o serie de imperative ale momentului, impuse de nevoile economiei naţionale. Astfel, Colectivul de geologie-geochimie a fost angrenat într-un program naţional finanţat de IPEG – Suceava din Câmpulung Moldovenesc, privind cercetarea şisturilor bituminoase din Carpaţii Orientali, cu prospecţiuni de teren şi lucrări miniere din valea Putnei vrâncene şi până în valea Sucevei.
Colectivul de geomorfologie conlucra cu specialiştii de la ISPH – Bucureşti, cu cercetări privind controlul şi evoluţia fenomenului de colmatare a lacurilor de acumulare din întregul sistem hidroenergetic românesc. Climatologii îşi luaseră în sarcină, de asemenea pe bază de contracte, studiul gradului de poluare atmosferică a unor oraşe din Moldova (Bicaz, Oneşti, Suceava), precum şi cercetări privind potenţialul eolian din spaţiul carpatic şi subcarpatic. Studiul rocilor bituminoase şi evaluarea potenţialului eolian erau, după cum se ştie, teme subordonate sloganului vremii legat de necesitatea independenţei energetice a ţării. Colectivul de pedologie, dotat cu laborator de chimia solurilor patrona o temă legată de bonitarea terenurilor agricole de pe raza judeţului Neamţ, temă finanţată de către Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice.
Biologii acopereau întreaga gamă de specializări cu posibilităţi de abordare atât a vieţii terestre cât şi acvatice Teme importante vizau cercetările de hidrobiologie, de acvacultură şi ecologie acvatică, de poluare a apelor, experimente urmărind introducerea nămolurilor de la staţiile de epurare în circuitul economic; entomologii erau preocupaţi de introducerea mijloacelor de combatere biologică a dăunătorilor; geneticienii vizau identificarea de noi principii active din plantele medicinale sau crearea de noi tehnologii pentru valorificarea substanţelor utile din deşeuri.
Toate aceste teme, erau de importanţă majoră, iar în rezolvarea lor optimă, erau implicate orgoliul şi personalitatea cercetătorilor, în majoritate deveniţi deja doctori în ştiinţă şi ajunşi la plenitudinea capacităţii lor profesionale. Greutăţile legate de onorarea sarcinilor de cercetare, conjugate cu stresul supravegherii securităţii şi cu o oarecare nervozitate care încerca societatea românească în anii premergători evenimentelor din 1989, au scurtat existenţa acestei instituţii. Asupra acestui subiect vom reveni.
Prof. univ. dr. Constantin GRASU