Artistul plastic Doina Daşchievici şi-a sărbătorit pe 4 ianuarie ziua de naştere. S-a născut în 1943, la Bacău, dar s-a stabilit, după absolvirea Institutului de Arte Plastice din Iaşi, la Piatra Neamţ. Are în palmares, până în prezent, numeroase expoziţii personale în diferite oraşe culturale importante ale lumii dar şi participări la expoziţii colective de notorietate din ţară şi străinătate. Încurajările lui Dan Hatmanu au avut greutate pentru alegerea limbajului necesar comunicării în arta mea. Cred în destin dar şi în forţa noastră de a-l modela, cred că arta presupune comunicare. În fapt, un dialog între artist şi un grup mai mic sau mai mare de semeni ai săi. Ce misiune mai mare sau mai frumoasă se poate realiza în afara acestei realităţi, când spiritele se întâlnesc pe aceeaşi lungime de undă? Când începe comunicarea între lucrare şi privitor se întâmplă magia transformării vibraţiilor interioare. Asta cred eu că trebuie să facă arta – declara într-un interviu artista care face parte din nucleul de bază al Filialei Neamţ a Uniunii Artiştilor Plastici şi care a contribuit la prestigiul acestei bresle nemţene.
Pictura Doinei Daşchievici este una a construcţiei atente, definitive; ai senzaţia că nu se poate adăuga sau scoate ceva. Pictoriţa crede în forţa cosmosului, înţeles ca fiind haosul guvernat de legi. Prin urmare pictura ei, rece doar în aparenţă, are muşcătura fosforului alb. O pictură deloc concesivă cu privitorul. Doina Daşchievici nu devine complicea acestuia, nu îi face cu ochiul, nu îl lasă să se odihnească. Se foloseşte însă de inteligenţa acestuia. În fond, cunoaşterea se bazează pe iniţiere. Nu poţi citi fără să ştii alfabetul, valorile şi semnificaţiile literelor. Doina Daşchievici crede în posibilitatea omului de a se (auto) iniţia, după cum crede că arta rămâne un apanaj al elitei. Nu al unei elite exclusiviste, ci al uneia care te primeşte oricând, cu o singură condiţie: să încerci să treci prin proba labirintului. Orice operă de artă poate fi citită, privită, interpretată în infinite feluri, în funcţie de „etajul” la care te găseşti. Zvastica poate fi un simbol al nazismului, al unui cult solar persan, un simbol masonic, un simbol al principiului şi al unităţii, o reprezentare totală (spaţială) a literei G, un echilibru între alb şi negru etc. Prin urmare poţi interpreta pictura Doinei Daşchievici ca fiind una păgână, a primilor iniţiaţi, cu mult înaintea creştinismului sau al altor religii mono sau politeiste. După cum, schimbând registrul (şi unghiul) poţi considera pictura artistei ca fiind una profund religioasă – nota despre arta sa criticul Lucian Strochi.
Artista a expus în 1991 la Galeria Primăriei Strasbourg, în 1992 – la „Galerie le Contemporain” din Bayon, Franţa, în 1998 la centrul Cultural Român din Budapesta, în 2002 la ICR Veneţia, în 2005 – la Galeria de artă a Parlamentului României şi la Galeria „Apollo” din Bucureşti, în 2006 la Galeria „Artis” Bucureşti, în 2007 – la Salonul Naţional de Artă Bucureşti. Obţine Premiul „Aurel Băieşu” pentru pictură al Ministerului Culturii în anul 1997, în 1999 – „Diploma de recunoştinţă a Primăriei Piatra Neamţ” iar în 2001 este distinsă cu Marele Premiu al Bienalei de Artă „Lascăr Vorel”. Am amintit de premii pentru că artista a primit multe (meritate, desigur) dar nu le-a preţuit niciodată mai mult decât trebuia: Premiile? Nu ştiu dacă totdeauna înseamnă o răsplată. În artă este firesc să existe multă subiectivitate. Iar premiile, dacă le privim ca o încurajare pentru creaţia viitoare a unui artist, pentru drumul lui, atunci cred că este bine. Fiecare premiu l-am privit ca un dar venit de la prieteni, de la cei care preţuiesc arta mea. De altfel, am avut şi şansa de a fi încondeiată de oameni care mi-au înţeles limbajul. Cât despre calităţi, defecte, tabieturi pe care le-ar avea, Doina Daşchievici îşi recunoaşte cu nonşalanţă retractilităţile sale faţă de impulsivitatea unora, preferând discreţia, aşa cum îi stă bine unui artist care se respectă: Calităţi? Nu ştiu. Probabil tenacitatea. Iar ca un defect major – retragerile prea rapide în cochilia de melc. Nu am tabieturi, nu am superstiţii, dar nu-mi place să stea cineva în spatele meu când lucrez. Am aceeaşi senzaţie pe care o încearcă credinciosul când este deranjat de la rugăciune.
Să-i urăm din acest colţ de pagină La Mulţi Ani! (Nicolae SAVA)