ŞCOALA

Teren al experimentelor de tot felul, rapide, succedanee, disparate, presupus sincroniste şi modernizante, învăţământul preuniversitar românesc nu a avut de ani de zile o veritabilă reformă. Vorbesc de o strategie serioasă, care, pe termen lung, treptat, să ducă la o eficientizare vizibilă în rezultatele elevilor, în calitatea profesorilor, în eficienţa şi prestigiul actului educaţional şi în atitudinea faţă de şcoală a societăţii. Am avut, conform latitudinii fiecărui nou ministru, doar expediente, bulversări scurte, multe, incoerente şi fără niciun efect benefic: schimbări ale tipurilor de manuale şi de examene (de admitere la liceu, de bacalaureat, de titularizare), avalanşe de aşa-zise noi metodologii şi criterii, împărţiri şi reîmpărţiri de luni semestriale, denumiri şi redenumiri instituţionale (ale ministerului însuşi, ale inspectoratelor), măriri ale responsabilităţilor dascălilor (la pachet cu minimalizarea rolului familiei şi repoziţionarea eticii elevului), reinventări de nivele de studiu, de testări şi de vârste şcolare, escaladări ale absurdului din limbajul metodico-pedagogic (citiţi păsăreasca din documente şi o să vedeţi ruptura de realitatea fenomenului!), proliferări fără precedent ale numărului de planificări, de rapoarte şi de procese-verbale care să ateste una şi alta. Şi cred că aş mai putea enumera.

Niciuna din toate acestea nu îmi pare esenţială, dimpotrivă. S-a strecurat ţânţarul şi s-a lăsat cămila, s-au acreditat forme fără fond, s-au creat breşe între pretenţii şi realizări, s-au dezorientat generaţii de elevi, s-a creat o falsă ima­gine şi s-au desenat cercuri vicioase, acum greu de rezolvat. Cum ceri severitate la examene, de exemplu, unor generaţii pe care şcoala nu i-a atras, fiindcă nu avea cu ce? Cum ceri competenţe intelectuale moderne şi mobile, bazate pe gândire personală, valorificare individuală şi creativitate, când predai preponderent informativ, cumulativ, mnemotehnic şi sec? De ce râzi de perlele din lucrările de bacalaureat, când la nivel public, oficial, se vorbeşte româneşte execrabil? Cum ceri moralitate şi deontologie unor dascăli pluri-vulnerabili, pe care mai toată lumea îi dispreţuieşte, fiindcă are de ce? La ce vorbeşti de manuale digitale şi nu ştiu ce pseudo-formări care mai de care mai „europene”, când ai şcoli cu promovabilitate minimă, cu toaleta infectă sau cu dotări insuficiente? Despre ce statut profesional vorbeşti, ce, cât şi cui pretinzi, când îţi plăteşti oamenii cu mai nimic? Cum de te plângi de meschinăria şi degradarea tinerilor, când nu le-ai dat nici modele şi nici locuri unde să le găsească? Etc. etc. etc.

Nu poţi schimba nimic dacă nu începi de la esenţe. Esenţială ar fi fost de mult o schimbare a conţinuturilor de transmis (programele), încă aglomerate, neaerisite şi neadaptate. Esenţială ar fi fost de mult conceperea unor manuale flexibile, fluente, care să atragă şi să ajute, cu adevărat. Esenţială ar fi fost o recalculare a ponderii unor materii formative, la diferite vârste şcolare. De aceeaşi esenţă ar fi fost: o altă grilă de salarizare a dascălilor, în raport cu ceilalţi cetăţeni cu acelaşi nivel de studiu şi aceeaşi poziţie socio-profesională; selectarea elevilor şi a profesorilor prin examene puţine, dar serioase, relevante şi bine concepute; o infrastructură instituţională care să permită desfăşurarea în condiţii decente a actului educaţional; o investiţie masivă în sistem, de bani, de oameni motivaţi (cu vocaţie, atât cât se poate) şi de resurse materiale; o altă concepţie despre activităţile de bază ale profesorilor (predarea, evaluarea, consilierea), despre adevăratele lor sarcini (jos maldărul de dosare şi imperativele creditelor de tot felul!) şi despre relaţia lor cu elevii; rediscutarea rolului familiei în educaţie şi a felului în care ea trebuie să se raporteze la instituţia şcolii. Într-un cuvânt, esenţială ar fi fost construcţia unui parcurs şcolar coerent, în toate aspectele, de păstrat şi de testat în timp. Şi, de ce nu?, bine ar fi fost să se vadă, peste tot, cât de important şi util e să fii educat. Pentru tine şi pentru ceilalţi. Pentru ţara ta (o, ce cuvânt mare!).

Existenţa unor olimpici sau a unor bursieri care ne reprezintă cu onoare în afară nu contrazice ce am spus mai sus. Ei sunt mai degrabă, excepţia, nu regula, ei sunt elementul de contrast în ceea ce numim produse ale învăţământului autohton.

A început din nou şcoala. Aceeaşi, din păcate. (N.R.Text preluat după LaPunkt. Ro)

 

Adrian G. ROMILA