(29 noiembrie 1962 -23 iunie 2005)
7 ani de amintiri
Te naşti ca o speranţă. A celor ce te-au plămădit. Creşti, începi să devii o certitudine şi în acelaşi timp cresc speranţele tale în ” mai bine, mai serios”, în „normalitatea” care ar trebui să ne înconjoare.
Dacă speranţa ar fi simbolizată prin culori, verdele naturii primăvara, sau albastru marin, sau… ar putea reprezenta cel mai bine speranţele şi visele profesorului Constantin Gherghelescu. Sau aşa le-am intuit noi în lungile seri de vorbiri despre cele lumeşti sau ezoterice, despre oameni şi îngeri, despre cele văzute şi nevăzute, despre şcoală şi şcoala vieţii, despre copii şi copiii din noi. Întâlniri prin Bucureştiul de azi, dar depănând amintiri istorico-literare despre „Micul Paris”, zăboviri sub Cetatea Neamţului lângă apa Ozanei gândind la trecutul mare în aşteptarea împlinirii profeţiilor geniului naţiei, sau popasuri prin alte locuri unde ne-au purtat paşii de cercetători… Ne-am întâlnit,uneori sub semnul lui Bachus, cu Ptolemeu şi Seneca, cu Heidegger şi legile lui Newton, dar, de la Mozart la Beatles, nu ne-am depărtat nici de muzica bună.
Ne respectam profesiile,ne ascultam reciproc ideile, ne contraziceam şi ne aprobam (nu în acelaşi timp), se ridica tonul – dar nu la cote alarmante – iar în momentul despărţirii, mulţumirea pasului făcut înainte şi bine făcut ne însoţea spre casă. Discuţiile deveneau mai aprige la subiectul politic; dacă eram de acord în privinţa materialului slab al celor implicaţi în politichie, diferenţa era făcută de modul în care vedeam posibilitatea de reabilitare a clasei politice. Ţinea la ţărăniştii săi cu un conservatorism extrem,avea o ideologie clară, avea încredere în oameni, îi dojenea sau îi sprijinea când aveau dreptate. Era un partener de nădejde, apt de muncă chiar şi atunci când starea sănătăţii sale lăsa de dorit, era capabil să conducă un proiect cu brio, din faza conceperii până la final.
Profesorul Gherghelescu a iubit oamenii, chiar dacă uneori făcea exces de severitate, a luptat pentru adevăr şi dreptate (dar nu în sensul demagogic, politic), îşi iubea copiii şi elevii, considerându-i viitorul nostru. Căuta şi preţuia lumina, atât cea interioară a fiecăruia, cât şi cea divină a tuturor. A încercat să treacă de bariere, să desluşească tainele şi simbolismul antichităţii; pentru el cifra 7 nu era doar un număr prim şi impar, nu doar suma artelor liberale, a virtuţilor cardinale şi a păcatelor capitale, ci şi evocarea obsedantă a zilelor Genezei – 6 zile de lucru, şi încă una de odihnă.
Şi au trecut, iată, 7 ani de când prietenul nostru Constantin Gherghelescu a plecat în zorii zilei de 23 iunie 2005 spre eul său stelar, în căutarea tihnei şi luminii Orientului Etern. Un drum pe care-l vom însoţi mereu cu un gând pios şi curat.
Viorel NICOLAU