Când s-a născut în 1932, ţara se numea Regatul României. Satul său, Grinăuţi, era parte din judeţul Bălţi. Erau 9 copii în familie, el fiind unul din ultimii copii.
„Când m-am născut, tatăl meu avea peste 50 de ani, l-am considerat mereu bunelul meu”, spunea el mai târziu. Aşa se zice la bunic peste Prut – bunel.
Învăţa foarte bine la şcoală. Şcoala românească. Era greu, era iarna, era foarte frig. Copiii făceau focul în sobe, aduceau lemne dis-de-dimineaţă şi abia apoi începeau şcoala.
Avea o imaginaţie şi o curiozitate ieşite din comun. Avea şi un simţ al umorului deosebit… de copil. L-a şi păstrat toată viaţa.
Într-o zi preotul, care era şi învăţător, le-a pus elevilor o întrebare. El a ştiut răspunsul, uimindu-l atât de tare pe omul bisericii, încât acesta şi-a ridicat rasa, a scos o monedă de un leu şi i-a dat-o drept răsplată. Ajuns acasă a strigat de la poartă: „Mamă, mamă, ştiu ce are popa sub rasă: pantaloni!”
Copilăria fericită s-a terminat repede.
Au urmat tragedii peste tragedii. A început Al Doilea Război Mondial. Ţara în care trăia se numea… Uniunea Sovietică. I se spunea mai nou că vorbeşte „limba moldovenească”, nu româna.
Familia i s-a destrămat. Unul din fraţii săi s-a stabilit în Bacău şi nu a reuşit să se mai întoarcă acasă după ce Uniunea Sovietică a anexat Basarabia. La fel ca mulţi alţii au fost despărţiţi de un Prut cât un Atlantic. (…)
Mama sa a murit când avea 12 ani. Nu prinsese sfârşitul marelui război. „Mama mea a trăit prin mine, poate de asta am ajuns la o vârstă atât de înaintată, să trăiesc şi pentru mama”, spunea el mai târziu.
Moartea mamei sale a fost un şoc atât de mare, că săptămâni întregi a ieşit la poartă şi s-a uitat în lungul uliţei. Fusese la înmormântare, a văzut că a fost coborâtă în groapă, dar mintea sa de copil nu accepta realitatea. Încă aştepta să vină acasă.
A făcut armata la ruşi, dar nu i-a plăcut. S-a întors acasă, voia să fie copil în continuare. Şi a fost. A reuşit să rămână un copil toată viaţa.
Cea mai la îndemână soluţie să rămână printre copii a fost să se înscrie la Institutul Pedagogic din Bălţi. Îi spunea în felul său, copilăresc, Institutul Învăţătoresc.
Directorul l-a întrebat, de ce vrei să te faci învăţător, iar el i-a răspuns: „pentru că am fost pentru o zi învăţător de matematică.” Directorul a râs şi l-a înscris imediat.
A început să scrie poezii, povestioare pentru copii. S-a mutat la Institutul Pedagogic din Chişinău, unde a organizat un cenaclu literar. Aşa l-a cunoscut pe Grigore Vieru.
Au lucrat împreună, mai târziu, la un Abecedar. Abecedarul este şi astăzi prima carte a copiilor din Republica Moldova care vor să înveţe să citească. Am învăţat şi eu din ea. Încă ştiu pasaje întregi, pentru că nu ai cum să le uiţi.
„Am scris cartea cu gândul la natură. Copiii iubesc natura, se simt atraşi de ea, pentru că noi venim din natură. Am vrut să-i apropii de o furnică, de un fir de iarbă. Dar ca să înţeleagă furnica, firul de iarbă, trebuie să înveţe să citească”, spunea mai târziu, când ajunsese copil-bunel, cu multe fire albe.
A fost o carte unică, frumoasă şi duioasă pe care copiii au îndrăgit-o imediat. Nu şi autorităţile sovietice ale timpurilor.
„De ce aveţi munţi în carte? Republica Sovietică Moldovenească nu are munţi, nu cumva sunt munţii României?
De ce aveţi mare în Abecedar? Republica Sovietică Moldovenească nu are mare, nu cumva este marea României?
De ce umblă copiii cu uratul? Este o cerşetorie, copiii sovietici nu au ce mânca?”, frumoasa şi duioasa carte a fost desfiinţată de autorităţile sovietice ale vremii.
S-a întâmplat însă o minune. Copiii au îndrăgit-o atât de mult, învăţau literele aşa de uşor, că nici măcar sovieticii nu au avut ce să facă şi au acceptat-o.
Când a ieşit cartea, el a donat-o tuturor copiilor din satul său natal. A primit pentru lucrul său de câţiva ani… 3 ruble. Atât. Răsplata se voia o insultă, dar sovieticii nu ştiau că adevărata răsplată s-a numit dragostea necondiţionată a copiilor.
Niciodată nu a avut bogăţii, chiar dacă începuse să devină un scriitor de mare succes internaţional.
Cărţile sale au început să fie traduse în zeci de limbi, zeci de ţări. Primea şi foarte multe premii de la diferite târguri de carte.
Totuşi, ce a putut obţine de la stat a fost o Hruşciovkă. Pentru cine nu ştie, este un apartament foarte mic din vremea lui Nikita Hruşciov. Locuinţa, nu o putem numi apartament, i-a fost casă până la adânci bătrâneţi.
Prin 1970 s-a mai produs o minune. I s-a acceptat o vizită în România, o vizită la fratele său din Bacău.
Când a ajuns acolo, a plâns. În sufrageria fratelui său şi-a găsit toată copilăria sa. Tot ceea ce ruşii, comuniştii, sovieticii i-au distrus, era acolo.
I-a spus apoi fratelui său ce vrea să facă în vizita sa în România. Voia să vadă casa lui Ion Creangă.
Fratele său mai mare nu a spus nimic, iar a doua zi a venit cu un autobuz la poartă. Au urcat cu mulţi oameni din sat. A venit şi primarul, au venit şi profesori din şcoală, a venit până şi un cioban.
Pe drum, chiar şi un alai de nuntă li s-au alăturat călătoriei când au auzit că sunt din Basarabia. A ajuns la casa lui Ion Creangă şi, de emoţie, a uitat ceva important. A uitat să ia pământ din curtea lui Ion Creangă. A întors autobuzul păcălindu-i că fiul său şi-a pierdut ceasul.
S-a întors la Chişinău şi mai inspirat după această vizită emoţionantă.
Personajul pe care l-a creat în viaţa sa de copil-scriitor a rămas unul dintre cele mai cunoscute personaje pentru copiii. Şi nu doar în Republica Moldova. Cărţile despre aventurile acestui personaj au fost traduse în 40 de ţări şi în vreo 60 de limbi.
Se numeşte Guguţă şi este un copil unic. Aş spune că este un copil-adult. Îşi păstrează din copilărie, din naivitate, din inocenţă, dar face multe chestii de adult.
De pildă, mătură toate străzile din satul „Trei iezi”. În plus, are o căciulă mare, care-i cade pe ochi. Şi este extrem de atent cu alţi copii. Căciula sa are proprietăţi magice, se măreşte, creşte mult, mult, ca să încapă şi alţi copii sub ea.
Sub căciula lui Guguţă au încăput toţi copiii din Republica Moldova, apoi au încăput şi mulţi alţi copii din întreaga lume. Era de aşteptat. Guguţă este un băieţel extraordinar de bun, blând, de mare ajutor când are cineva nevoie de el. (…)
În lumea personajelor sale a apărut într-o zi Turnul Dorului. Era un turn în care copiii urcau să-şi vadă părinţii plecaţi de acasă. Părinţi de care le era foarte dor, aşa cum i-a fost dureros de dor când i-a murit mama şi a aşteptat-o în faţa porţii.
Târziu, pe la sfârşitul vieţii, şi-a dat seama că scrisese despre durerea copiilor din lumea întreagă. O durere mereu actuală. A primit scrisori de la o fetiţă care îi mulţumea pentru Turnul Dorului. Mama fetiţei plecase din ţară la muncă şi ea voia un turn asemănător ca să o vadă.
Devenise atât de popular, că nu mai prididea cu scrisorile de la copii, dar şi cu invitaţiile să le viziteze şcolile. Toată lumea îl ştia ca pe Tatăl lui Guguţă.
…A murit Spiridon Vangheli, cel care a fost copil toată viaţa. Copil, copil-adolescent, copil-tată, copil-scriitor, copil-cetăţean, copil-bunic…
A murit cel care mi-a făcut copilăria mai bună, mai bogată, mai plină de sens cu ajutorul personajelor sale. Dar mai ales cu Guguţă.
Spunea că nu el l-a ales pe Guguţă să fie atât de popular, ci copiii. El nu a avut niciun control asupra personajelor sale care îşi trăiesc propria lor viaţă.
Dar cel mai important, a descoperit secretul vieţii fericite până la adânci bătrâneţi: în ciuda tragediilor şi greutăţilor, ne îndemna să ascultăm de copilul din noi! Mereu!
A fost copil şi la 92 de ani.
Vitalie COJOCARI