Într-o Românie care se industrializa rapid şi transforma peste noapte eterna clasă a agricultorilor în muncitorime urbană, în oraşul Cugir s-au întâlnit, s-au îndrăgostit unul de altul şi s-au căsătorit Ioana şi Ion. Ioana era filatoare. Ion, strungar de precizie la fabrica de maşini de cusut.
Într-o bună zi, Ioana, care aflase că mai toate colegele ei de muncă posedă maşini de cusut Singer, moştenite de la bunicile lor, l-a ispitit pe Ion să facă el cumva şi să-i aducă o maşină de cusut modernă, produsă pentru export în fabrica lui, aşa, na, ca să crape de invidie alea!. Şi, călcând în picioare principiile moralei comuniste, pe care şi le însuşise la cursul seral de marxism-leninism, Ion a început să sustragă, piesă cu piesă, cele trebuitoare pentru împlinirea visului Ioanei, pe care o iubea cu înfocare.
Timpul trecea, Ioana era din ce în ce mai nerăbdătoare, mai ales că se întâmpla să aducă pe lume un Ionică pentru care trebuia să coasă trusoul şi uite că maşina de cusut nu mai venea. La întrebările ei, tot mai nervoase, Ion dădea din colţ în colţ şi amâna, amâna. Pasămite, deşi scosese pe sub mână din fabrică toate piesele socotite de el a fi necesare, deşi se chinuia de vreo trei luni, nu-i ieşea la montaj agregatul râvnit.
Într-un târziu, în pragul divorţului, Ion s-a dus pleoştit la un maistru montor pe care îl cunoştea şi spera ca acela să nu-l toarne pentru furăciune şi i-a zis aşa: „Toarşu maistru, taie-mă, omoară-mă, uite ce am făcut, e de rău, da …mă lasă nevasta … şi mă chinui de trei luni să montez maşina asta a dracului, de cusut, şi mereu îmi iese o mitralieră!”
Carevasăzică …
De trecut, chiar când nu este prea negru, trebuie să te desparţi râzând, nu-i aşa? Ei bine, din acest banc cu barbă, folosit de mine ca pretext, o învăţătură de oţel (inoxidabil) se ridică fermă, până la cer: nimic fără INTEGRATORI!
Reformele năvalnice din învăţământul nostru, care mai curând distrug, ca puhoiul, decât construiesc, se datorează, între altele, lipsei integratorilor, care, asemeni maistrului din anecdotă, să ştie la perfecţie cum se pun împreună piesele pentru a ieşi o mitralieră eficientă, fără să aibă habar de strunjit, frezat, călit, în sfârşit, de toate specializările necesare pentru producerea uneltei.
Pentru mine, ca pentru toţi dascălii bicăzeni din anii 60 ai veacului trecut, modelul de integrator ni-l oferea profesorul de pedagogie Virgiliu Radulian, pe atunci director al Liceului Teoretic, mai apoi doctor în ştiinţe, profesor universitar şi adjunct de ministru al educaţiei. Dascăl strălucit, cult şi talentat, ar fi putut face faţă ca specialist în mai multe discipline. Numai că el fusese format ca integrator, stăpân pe această ştiinţă dificilă a punerii împreună; şi asta făcea cu atâta pricepere, încât, deşi era o şcoală mică, tânără, cu profesori la început de drum, e drept, foşti studenţi de frunte, liceul din satul Bicaz egala prin performanţe marile licee din regiunea Bacău. Până şi la sport, fără stadioane, echipamente sofisticate, antrenori celebri, şcoli sportive etc. precum Romanul şi Bacăul, atleţii din satul de sub munte concurau de la egal la egal cu rivalii din marile oraşe.
Dacă dorim o adevărată reformă a şcolii româneşti, după ce vom desluşi ce e aia, că acum nu ştim, trebuie să punem la bază formarea imediată a integratorilor, psiho-pedagogi de elită, dacă se poate, excepţionali!, recrutaţi dintre vârfurile tinerilor licenţiaţi şi şcoliţi temeinic, cel puţin încă doi ani, pentru această specializare fără de care mergem ca orbii prin tunel, ţinându-ne de pereţi, cu speranţa că se va găsi un Isaia, să ne scoată la liman.
Apropo, cunoaşteţi dialogul între Napoleon şi garda sa în timpul retragerii dezastruoase din Rusia? „Papa, hleba!” strigau ostaşii către împăratul înfofolit, din sania care îl întorcea învins către patrie. Iar Împăratul răspundea, tot ruseşte: „Nema! ”.
Mihai Emilian MANCAŞ
Martie 2013