Știam că va veni clipa despărţirii. Domnul profesor vorbea despre acest moment de mult timp, cu o împăcare firească, dar străină de mine la acea vreme. Îmi amintesc cum, la telefon, folosea deseori acea expresie legată de lumânarea care se stinge, deşi abia ieşise la pensie. Vorbea cu un umor şi o detaşare care mă intimidau, lăsându-mă uneori fără replică.
Aşa l-am perceput pe domnul profesor Dumitru Rusu: un om de o francheţe autentică. Nu era deloc formal, ci jovial şi tonic, impunând respect prin simpla prezenţă. Relaţia profesor-elev rămâne, cred, marcată pentru totdeauna de o autoritate firească; indiferent cât de amical devine raportul ulterior, profesorul rămâne mereu „Profesor”.
În 2019, am încercat să fac o reverenţă în faţa dascălului căruia îi datorez atât de multe. L-am cunoscut între anii 1995-1999, la Şcoala Generală Nr. 4 (astăzi „Elena Cuza”) din Piatra-Neamţ. Deşi eram mulţi elevi, domnul profesor reuşea un echilibru perfect în clasă. Captarea atenţiei nu venea prin duritate, ci prin fascinaţia poveştii. Atât predarea, cât şi evaluarea erau minuţioase, însă pasiunea sa era inegalabilă. Consider că aşa trebuie să fie un profesor de istorie: înainte de toate, un bun povestitor.
Pe lângă harul didactic, domnia sa a avut un talent deosebit la scris. Citeam cu plăcere articolele sale din „Ceahlăul” sau „Apostolul”. Stilul său avea un farmec aparte: ironic, uneori autoironic, plin de substanţă şi niciodată siropos. Era un susţinător neînduplecat al valorilor morale şi un fin observator al istoriei locale, descriind oraşul cu bune şi rele, rămânând activ în viaţa cetăţii până târziu.
Personal, am urmat Facultatea de Istorie din Iaşi ca urmare a pasiunii sădite de dumnealui în gimnaziu. M-a fascinat modul în care evoca amfiteatrele universităţii şi pe profesorii săi. Este un drum pe care l-aș alege oricând din nou şi care i se datorează în mare măsură.
Domnul profesor a plecat aşa cum a trăit: discret, fără să deranjeze. Modestia şi demnitatea l-au caracterizat până la sfârşit. Într-un articol din 2019, citând-o pe Veronica Micle, scria cu acelaşi ton detaşat: „…şi pulbere, ţărână, din tine se alege”.
Şi totuşi, ce rămâne în urmă? Rămâne lumina pe care a împărtăşit-o şi curiozitatea sădită în generaţii de elevi. Un profesor trăieşte prin ceea ce construieşte în alţii, prin amprenta lăsată asupra mult mai multor oameni decât o persoană obişnuită. Suntem recunoscători pentru lecţiile oferite. Pentru mine, domnul profesor Dumitru Rusu rămâne modelul de dascăl dedicat, integru şi dăruit cu har.
Prof. Marina-Melania IRIMIA