Să plantezi suflet acolo unde el nici nu există – iată adevărata menire a unui scriitor. (Aurelian SILVESTRU)
Doctor în psihologie, pedagog, scriitor, compozitor, Aurelian Silvestru a fondat primul liceu privat de creativitate şi inventică din Chişinău – „Prometeu”. L-a fondat, dar l-a şi zidit, aşa încât să se simtă bine copiii care vin aici după carte.
Sunt zile în care fiecare om îşi „contabilizează” anii. La ai săi 75 de ani, Aurelian Silvestru poate spune deschis că în viaţa sa a construit un liceu, a înălţat o biserică, a elaborat manuale şcolare, a scris mai multe cărţi, a compus cântece pentru copii. „Cunoaşte-te pe tine însuţi”; „Vârsta barierelor”; „Daciada”, manual de istorie pentru preşcolari, scris împreună cu Nicolae Dabija; „Dincolo de imposibil”; „Ispita nemuririi”; „Fărâme de suflet”; „Noi şi biografia omenirii”; „Cel rătăcit” sau „Şi tu eşti singur?” – sunt doar câteva titluri ale volumelor scrise de-a lungul anilor de Aurelian Silvestru. Cel mai recent volum al său este intitulat „O carte cât o inimă” şi conţine aforisme de o profunzime şi de o utilitate vitale. Întrebat despre Muncă, despre Iubire, despre Părinţi, despre Educaţie, despre Prietenie şi despre Cărţi, Aurelian Silvestru răspunde cu gândurile sale concentrate în cuvinte, adunate de-a lungul anilor şi publicate recent în volumul „O carte cât o inimă”.
Despre Educaţie: „Decât să faceţi legi care condamnă omul rău, mai bine faceţi şcoli care educă omul bun”.
Pentru că e omul care a zidit şi a deschis şcoli în care mii de copii au învăţat să citească, să scrie, să muncească, să construiască, dar şi să iubească, aforismele sale despre Educaţie merită studiate laolaltă de copii, părinţi şi pedagogi.
„Şcoala nu-ţi dă minte. Ea te învaţă cum s-o foloseşti/ Temelia personalităţii se pune în familie. Fără cei şapte ani de acasă, şcoala nu poate construi nimic/ Copiii care se ceartă sunt mai puţin vinovaţi decât adulţii care nu fac nimic ca să-i împace/ A educa înseamnă a clădi un suflet/ Un plugar care iubeşte animalele este un produs al şcolii mult mai valoros decât un general care urăşte oamenii/ Viaţa are doi mari învăţători: experienţa altora şi experienţa personală. Ultima costă mai scump/ Copilul pedepsit pe nedrept ţine minte nu morala făcută de educator, ci nedreptatea comisă de el/ Există familii în care educarea copiilor trebuie începută cu reeducarea părinţilor/ Cu elevii disciplinaţi mă port ca un frate. Cu cei nedisciplinaţi ‒ ca un părinte/ Într-o şcoală cu adevărat bună, cel mai sârguincios dintre elevi e profesorul/ Când ne dau la brazdă, profesorii ne dau şi tot ce au mai bun în ei/ Un caracter greu se formează uşor/ Degeaba ai trecut prin Şcoală dacă n-ai trecut şi prin Biserică/ Am un respect aparte pentru profesorii care îi învaţă pe copii să construiască poduri, nu garduri/ Toţi încearcă s-o dea altora. Unii o primesc. Şi doar foarte puţini o au ‒ educaţia/ Odată, pe când eram elev în clasele primare, vrând să mă pedepsească pentru nu ştiu ce greşeală, tata (de obicei, foarte sever cu mine) mi-a interzis să merg a doua zi la şcoală. De ce? m-am revoltat, iar dânsul mi-a răspuns: «Învăţătura e un privilegiu pe care trebuie să-l meriţi»/ Decât să faceţi legi care condamnă omul rău, mai bine faceţi şcoli care educă omul bun/ Marii educatori au stofă de sfinţi, o stofă ce nu se vinde nicăieri ‒ te naşti cu ea/ Lumea este imperfectă. Contează însă nu cum o găseşti când vii, ci cum o laşi când pleci.”
Aneta GROSU, Ziarul de Gardă