Profesorul şi scriitorul Gheorghe Simon este luminat de facla arzătoare a Creaţiei. Orice mărturie trăită captivează. Se ascunde în memorie şi n-ai cum scăpa de ea… Fiu al Iubirii părinteşti şi al Agapiei eterne, Gheorghe Simon a rămas cu zâmbetul elevilor săi, Face-à- Face, fără grimase, cu lumina din sufletul şi mintea lor, nepângărite.
– Felicitări pentru Premiul „Cartea Reprezentanţei Neamţ”, oferit de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Iaşi, la finalul anului trecut! Aţi primit această distincţie pentru volumul Calea Numelui, apărut la Editura Eikon din Bucureşti. Cum aţi receptat această nouă recunoaştere literară?
– Cu bucurie si duioşie. Bucuria unei recunoaşteri literare din partea celor care au darul discernerii şi duioşia faţă de cele ce se cuvin Creaţiei şi Creatorului, pentru darul divin al cunoaşterii, al slăvirii darului vieţii, al Logosului dogoritor, de a fi copărtaşi la purcederea Duhului însufleţitor, proniator. Suntem vedere şi auzire, suspin şi scâncet, faţă de cele cereşti, clipire a razei, când suntem surprinşi şi cuprinşi de necuprinderea şi neîntreruperea vieţii, în tot largul unei respirări în văzduh de iubire. Un premiu poate fi circumstanţial, pe când poezia nu are nimic conjunctural, nimic din ceea ce nu devine expresie a ceva care ne scapă, ceva de neatins, cum e lumina interioară a sufletului tânguitor, revelator de moarte.
– Cine vă sunt părinţii literari, din ce familie spirituală consideraţi că faceţi parte?
– Părinte literar mi-a fost poeta Constanţa Buzea. Din când în când, i-am trimis grupaje de poeme pe care le comenta şi le publica apoi în paginile României literare. Debutul poetic absolut s-a petrecut însă în paginile Ziarului Ceahlăul, din Piatra-Neamţ. Eram elev la Liceul Ştefan cel Mare, din Tg. Neamţ, când am trimis câteva poeme regretatului Viorel Tudose, el însuşi poet, şi m-am trezit publicat cu un singur poem, Taină, spre fericirea profesorilor mei exigenţi şi severi, de a fi devenit Poetul promoţiei acelor ani. Familia spirituală din care fac parte e una a trăirii fără şovăire, în toată smerenia unui loc sfânt, Agapia Mănăstire, cuceritoare şi încântătoare, în care timp nu era, decât ceasul amiezii şi asfinţitul cuvintelor. Eram locuire şi trăire a clipei suspendate, dangătul de clopot şi psalmodierea monahiilor mă fascinau prin faptul că uitam că sunt viu. Seara târziu mama ne citea din Amintirile lui Creangă, apoi, la rândul meu, i-am citit din Psaltirea lui Dosoftei. Aici am primit darul tăcerii, de a nu stânjeni pădurea ermetică, din preajma casei, de a nu stingheri pe cineva cu prezenţa mea. Deveneam ceea ce eram, Fiu al Iubirii părinteşti şi al Agapiei eterne.
– Cum era viaţa literară în tinereţea dumneavoastră?
– Viaţa literară nu avea pe atunci nici o urmă creativă. Erai supus memorării mecanice fără nici un ecou. Erau teme fără temei. Cel mai greu îmi era în septembrie, când ni se dădea ca subiect, invariabil, până la sufocare, să scriem despre cum ne-am petrecut vacanţa. Rămâneam perplex. Nu ştiam cum să încep şi nici cum să închei despre ceva care nu avea conţinut, nici vreo expresie care să mă salveze din monotonie. Eram vraişte, în timp ce citeam pe rupte şi pe apucate, în sufletul meu înmugureau cuvinte simple, până se pârguiau pe neştiute şi pregustam din duhul lor ascuns, de neatins. O singură dată am fost invitat la Cenaclul Calistrat Hogaş, din Piatra-Neamţ, unde am primit botezul focului sacru al poeziei.
– Care este părerea dumneavoastră despre cititor?
– Una foarte bună. Scriem ca să învăţăm a citi. Mi-e drag cititorul solitar, în solitudinea unui spaţiu al Bucuriei. Într-o vacanţă de student, la Mănăstire, am citit Sfânta Biblie fără să înţeleg nimic. Eşec, eroare, teroare, toate mă urmăreau, având ca model pe Marin Preda, care făcea un efort teribil, întâi de a împrumuta Cartea Sfântă, de la cineva aflat departe, şi apoi să descopere că e prea multă cruzime în primele pagini, prea multă moarte, prea se măcelăreau neamurile între ele. Mi-am dat seama că Biblia nu se citeşte, nu poate fi citită fără să ai un Tâlcuitor, un Discernător. Atât mi-a rămas, puţin de tot, esenţial, că Duhul învie litera moartă. Când mi-e dat să aud azi truisme penibile, cum ari fi: Şi eu sunt botezat; Şi eu am citit Biblia; Şi eu cred în Dumnezeu. Iar, în Franţa, la Colocvii, ceva şi mai ciudat şi straniu: Croyant, mais pas pratiquant. Agnostique, par exercice de lucidité.
– Există patimi literare? Se spune că au fost întotdeauna la modă.
– Da! Există şi nu-s de neglijat, decât de evitat. Scrierile lor au ceva molipsitor. E mai mult tevatură, decât bătătură. Inevitabili, când nu te aştepţi, te trezeşti cu îndârjirea lor, cu viclenia cuvintelor, cu ispitirea citirii pe dos. Pătimaşul nu e întâlnit doar în spaţiul creativ cultural, ci şi în cel spiritual al ascezei. De ce se teme cel mai mult un anahoret, dacă nu de dracul întristării care-i bate la uşă. Un singur autor a mărturisit adevărul Creaţiei literare, Cervantes. Acesta era convins de un adevăr, mai presus de orice parabolă sau ficţiune. Mai bine să îmi tai mâna care scrie, decât să comit o operă care face mai mult rău Cititorului, prin smintire, decât să îl lămurească asupra sensului vieţii şi al Creaţiei divine.
– Cum judecaţi prieteniile literare? Ele există?
– Da! Există! Sunt atât de rare, încât nu ne vine a crede că am putea trăi fără ele. Prietenia nu are alternativă. Nu-i declarativă, e ultimativă ca moartea.
– Au existat momente în care v-aţi rătăcit în lumea literară de la noi? Şi dacă da, cum aţi recuperat „legăturile pierdute”?
– M-am rătăcit când am urmat căi bătătorite. Cum era în pădurea copilăriei. Urmam o cale eminesciană, numai a mea, nepângărită, şi fără să ştiu dacă există vreun capăt. Capătul eram eu, începutul fără de sfârşit al Călătoriei sufletului, cu poiene solare, ochiuri de pădure clipind în lumină.
– Credeţi că umorul este un medicament, un spaţiu, o insulă de însănătoşire a omului?
– Nu. Nicidecum. Nu am avut încredere decât în umorul senin al Mamei mele. Altceva e însă Ironia. Cultivată cu măsură, ea te poate salva chiar şi de la moarte.
– Un pictor poate rupe un tablou nereuşit şi nevăzut de nimeni, în atelier. Un poet poate face acelaşi lucru cu textul său?
– Da! De cele mai multe ori. Nu poţi îndrepta ceva strâmb gândit, stângaci imaginat. Poezia de azi e mai mult o făcătură, după o paradigmă minoră, fără trăire pe măsură şi actualizare continuă a clipei dintâi, princiare.
– V-aţi bucurat de preţuirea remarcabilului om de litere Zoe Dumitrescu – Buşulenga, ilustru critic şi istoric literar. Ce înseamnă să ai şansa de a întâlni o asemenea personalitate într-o viaţă?
– Da! E o şansă providenţială. Are loc o singură dată în viaţă. De la Monahia Benedicta am învăţat smerenia şi buna stăpânire de sine. Buna îndrăznire, în cunoaştere, şi buna cumpănire în expresie.
– Ce părere aveţi despre şcoala on-line, domnule profesor?
– Am scăpat de virtualul interface, m-am pensionat. Am rămas cu zâmbetul elevilor mei, Face-à-Face, fără grimase, cu lumina din sufletul şi mintea lor, nepângărite.
A consemnat Violeta MOŞU