Subiectul învăţării on-line în raport cu învăţarea clasică, directă (în varianta mai concretă, a impactului tehnologiei asupra creativităţii copilului) m-a preocupat suficient de mult încât să îmi concep lucrarea ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I pe acest subiect.
Motivaţia care a stat la baza elaborării lucrării îşi are originea în preocupări personale mai vechi orientate către tehnologie şi impactul ei asupra artelor vizuale. Metodologia cercetării a antrenat utilizarea de metode teoretice, practice, pedagogice şi experimentale, pentru domeniul artelor plastice. Scopul lucrării a fost de a creşte gradul de conştientizare asupra problemei culturii digitale a elevilor şi tinerilor şi implicit, asupra tipului de creaţie vizuală a acestora, într-o epocă profund marcată de valorile acestei culturi.
Modus operandi de la baza lucrării a fost analiza, sinteza, compararea rezultatului creaţiei plastico-vizuale a elevilor, aceştia fiind cuprinşi în două mari categorii: a consumatorilor fervenţi de produs media-tv, internet, telefonie mobilă (grup experimental) şi a celor care utilizează rar şi foarte rar aceste medii virtuale (grup control). Studiile de caz sunt edificatoare; ele au avut la baza activitatea didactică personală angajată în direcţia educaţiei artistice nonformale din perioada 2005-2017; în cadrul studiului au fost supuse observaţiei şi analizei plastice sute de lucrări ale elevilor pe care i-am coordonat, în cadrul cursurilor, la concursuri şcolare tematice, în tabere, expoziţii, la workshopuri sau în cadrul altor activităţi didactice.
Colectarea şi interpretarea datelor furnizate de creaţiile plastice ale elevilor au condus la formularea concluziilor, care prezintă complexitatea acestei probleme socio-cultural-educatională şi prezentarea metodelor şi mijloacelor didactice ameliorative alternative, originale, personale, care pot constitui un posibil reper în practica pedagogică artistică.
Citându-l pe Giovani Sartori în „Homo videns” avem întregul tablou al copilăriei digitale: „Video-copilul se exprimă într-un limbaj- zeamă-lungă, şi trăieşte într-o melasă mentală. Şi dacă diferenţa de „cultură mentală” scapă majorităţii părinţilor, acest lucru se datorează faptului că părinţii din 1999 sunt la rândul lor foşti video-copii care se văd pe ei înşişi în odraslele lor.”
Tehnologia inhibă creativitatea, încurajează lenea şi descurajează utilizatorul în faţa efortului de gândire, promovează facilul, kitsch-ul, şi de multe ori, comportamentele duplicitare, antisociale (asigurate de identităţile false care „pun la adăpost” personalităţi deviante, violente etc…)
Nu sunt nici exponenta vreunui grup amator de teorii ale conspiraţiei, ideologii/teorii pseudoştiinţifice şi nici vreo extremist- religioasă. Aici e vorba despre a cumpăni cu atenţie şi responsabilitate în privinţa minţilor generaţiei care mâine va trăi în ţara asta, care va plăti taxe, care va duce mai departe ce a mai rămas din România.
Asistăm astăzi la naşterea vizibilă a paradigmei unei noi educaţii, care poate va crea indivizi mai eficienţi, mai tehnici, mai abilitaţi în domeniul e- orice… cu o atitudine socială mai dominată de corectitudinea politică. Însă acest tip de educaţie virtuală, individualistă, fals interactivă şi pătrunsă de antisocializare, nu-i va face pe elevi mai umani, mai empatici, mai inteligenţi, mai uniţi. Dimpotrivă. Sunt multe exemple în acest sens, care se bazează, de exemplu, pe diminuarea considerabilă a empatiei la tinerii care în copilărie au jucat jocuri video centrate pe violenţă. Nu aprofundez, literatura de specialitate abundă de dovezi ştiinţifice care susţin acest lucru.
În contextul creării unei false paradigme – a supremaţiei tehnologiei (softuri şi echipamente) în procesul de învăţare, în virtutea şi de dragul unor continue şi nesfârşite experimente „educaţionale” – copiilor li se schimbă de fapt seturi întregi de valori şi comportamente, despre care nu voi vorbi aici.
Obiectivele personale în privinţa muncii la catedră, de a fi un profesor empatic, de a inspira şi educa gustul pentru frumos, au fost puternic contraatacate de factori iniţial neprevăzuţi. Mulţi dintre elevii mei din ultimii treisprezece ani se lasă modelaţi intelectual şi sufleteşte de medii subculturale precum televiziunea, internetul, telefonia mobilă, prin arhiprezentele instrumente: facebook, realityshowuri, jocuri on-line, canale muzicale comerciale, chat etc. devenind produsul acestora şi victime sigure ale culturii de masă şi consumerismului şi aşteptând la orice lucru feed-back instantaneu. Mulţi dintre ei devin încet dar sigur, din înzestraţi artistic, echilibraţi, curioşi şi creativi nişte inşi dezinteresaţi, obosiţi, guvernaţi în lucrările lor de şabloane de gândire şi reprezentare ale mediului digital.
Celor care au de gând să mă combată argumentând că lumea merge înainte şi că sunt retrogradă şi cu mentalităţi „clasice”, adică învechite, în privinţa educaţiei, le-aş spune să-şi bage argumentele în buzunar. În 2014, pe vremea când în România lumea nu se mai dădea de ceasul morţii să învăţăm on-line pe tablete, eu am predat în Hong Kong (dacă nici ăştia nu sunt tehnologizaţi, nu ştiu sincer cum să mă mai justific!!…) la invitaţia „Hong Kong Institute of Education”, am predat aşadar copiilor de acolo, în cadrul workshopurilor, tehnici tradiţionale de pictură, folosind instrumente tradiţionale de lucru dar documentând şi ajutându-ne de tehnologie ultramodernă (de ex. filmarea etapelor de lucru a tehnicii respective şi proiectarea video în timp real pentru participanţii care lucrau concomitent cu noi). Unul dintre workshopuri a avut peste 70 de participanţi care lucrau în acelaşi timp cu noi. Presa vremii a scris despre asta (Detalii: revista Apostolul nr. 166, mai 2014; https://www.slineamt.ro/apostolul/). O pot confirma şi cei care m-au însoţit şi ajutat. Deci nu sunt contra tehnicii. Deloc. Dar o văd ca pe un mediu de lucru pentru documentare, informare, redactare/ editare şi… cam atât.
Dacă şi învăţarea, cea formală, instituţionalizată, va trece şi ea totalmente şi ireversibil în online, atunci urmează nişte orizonturi de aşteptare care prevestesc generaţii abrutizate, dominate de discriminare accentuată, de uniformizare, de analfabetism funcţional şi mai pregnant.
Din cauza situaţiei medico-sociale actuale şi a consecinţelor noilor reguli care s-au impus, dacă nu vom gestiona corect şi eficient problema, vom ajunge să confundăm grav planurile. Victime vor fi copiii. Colateral – profesorii şi părinţii. De suferit vom avea, în schimb, cu toţii.
Şi nu pot încheia fără a-l pomeni pe dragul de Dimitrie Bolintineanu – „Ţara va fi ce este şcoala”. Atât!
Cristina PETRARIU