Eminescu şi Serbările de la Putna

În scrisoarea adresată de la Viena lui Iacob Negruzzi, la 4/16 septembrie 1870, studentul Mihai Eminescu îşi dezvăluia una din trăsăturile care va rămâne o constantă a personalităţii sale: imposibilitatea de a rămâne în afara evenimentelor politice ale timpului, pe care le priveşte (şi mai ales) le trăieşte cu încărcătura întrebărilor despre natura fiinţei umane în general şi despre destinul fiinţei neamului românesc, în special.

„Dacă e vo fericire pentru care vă invidiez într-adevăr – scrie Eminescu – apoi e aceea că puteţi găsi în ocupaţiuni literare mulţămirea aceea pe care realitatea nu e-n stare de a v-o da. La mine e cu totul dimpotrivă; într-un pustiu să fiu, şi nu mi-aş putea regăsi liniştea.” (O. XVI, p. 35)

Starea de care este dominată fiinţa poetului în vremea în care trimite la Iaşi această scrisoare corespunde caracterizării pe care i-o face I. Slavici în Amintiri: „Eminescu (…) vedea în fiecare clipă întreaga desfăşurare a vieţii noastre naţionale ca actualitate…” (p. 67), cu o necesară deschidere în plus: dezvoltarea vieţii naţionale româneşti este gândită din perspectiva raportului naţionalitate-umanitate.(…)

Format la şcoala românismului la Cernăuţi, cu originea în centrul românismului de la Blaj, de unde veniseră cei mai mulţi dintre profesorii gimnaziului, între care şi Aron Pumnul, studentul Eminescu s-a implicat în mod hotărât şi hotărâtor în concepţia şi organizarea manifestărilor de la Putna, cu aceeaşi întemeiere cu care reacţiona în presă, în momentul istoric tensionat de instituirea dualismului austro-ungar, care ameninţa destinul neamului românesc în Transilvania, anexată de Ungaria în 1867.

Eminescu se implică în amândouă planurile – istoric şi spiritual – pentru că gândeşte situarea fiinţei naţionale în amândouă planurile.(…) Zoe Dumitrescu-Buşulenga sublinia, în volumul Eminescu. Viaţă. Operă. Cultură (1989) „capacitatea poetului de a trăi simultan pe două dimensiuni ale timpului, cea a timpului mărunt al omului, al vieţii individuale, al istoriei, şi cea a timpului mare, a macrotimpului «timp mitic»…”, capacitate care stă în spatele „aparentei contradicţii dintre aspiraţia superioară constantă a lui Eminescu către absolut şi inserţia lui pătimaşă în actualitatea cea mai acută, atât de vizibilă mai cu seamă în opera lui târzie.” (p. 63)

Actualitatea cea mai acută în anul scrisorii amintite (1870) şi care va rămâne o actualitate permanentă era afirmarea şi apărarea identităţii şi unităţii românilor. Serbarea de la Putna, pregătită pentru aniversarea a patru secole de la întemeierea mănăstirii, era un bun prilej pentru aceasta.

„Acea serbare – se scrie în Proiectul de program, în martie 1870, semnat de Preşed. Com. central: conte E. Logothetty, secretar: M. Eminescu – deşi va avea caracter religios, prin omogenitatea de naţionalitate şi limbă a acelora ce vor serba-o şi prin împrejurarea că se va ţine lângă mormântul lui Ştefan cel Mare, nimeni nu va putea opri ca ea să aibă afară de cel religios şi un caracter naţional.” (O. IX, p. 443) (…)

Serbarea de la Putna urma să reveleze unitatea şi identitatea românilor întemeiată pe dezvoltarea conştiinţei naţionale: ideea este formulată în Apelul din 14 iunie 1871, semnat de V. Burlă şi I. Slavici, dar purtând în mod evident amprenta gândirii lui Eminescu:

Serbarea de la Putna trebuie să fie un act produs de o naţiune întreagă. Serbarea de la Putna are să fie întrunirea naţiunei române în suvenirile trecutului, în însufleţirea prezentului şi în speranţele viitorului. (…) Iată ideea! Iată scopul serbărei! Nu junimea română academică a produs ideea serbărei întru memoria lui Ştefan cel Mare; ea purcede din conştiinţa naţională română. Naţiunea română voieşte cultura şi cultura ei trebuie să fie una: omogenă la Prut şi la Someş, omogenă în sânul Carpaţilor cărunţi şi pre malurile umede ale Dunărei bătrâne. Şi viitoriul, cultura viitoriului, unitatea spirituală a viitorului zace în noi, în generaţiunile prezentului.” (O. IX, p. 491)

În acelaşi timp, serbarea de la Putna este, pentru organizatorii ei, pentru Eminescu mai ales, şi un bun prilej pentru organizarea unui Congres al studenţilor, din aceeaşi perspectivă a imperativului unei direcţii unitare în dezvoltarea spirituală a românilor.

Serbarea la mormântul lui Ştefan cel Mare – scria Eminescu în notiţa alăturată scrisorii pe care se întemeiază discuţia noastră – şi care va apărea în numărul din 15 septembrie al Convorbirilor literare – deşi pornită mai mult dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru pe cât glorios pe atâta nefericit, totuşi cu vremea a început a prinde un interes mai bogat… (…) S-a născut conştiinţa că o întrunire a studenţilor români din toate părţile ar putea să constituie şi altceva decât numai o serbare pentru glorificarea trecutului nostru şi că, cu o ocaziune atât de favorabilă în feliul său, am putea să ne gândim mai serios asupra problemelor ce viitorul ne le impune cu atâta necesitate. (…). Trebuinţa cea mai mare ne s-a părut nouă că ar fi o singură direcţiune a spiritului pentru generaţiunea ce creşte…” (Idem, p. 98)

 Textele din această perioadă sunt complementare în/prin interrelaţionarea a trei idei esenţiale, întemeiate pe concepţia unităţii şi identităţii naţionale a românilor, dominantă a gândirii eminesciene în acest plan, în toate etapele următoare:

– necesitatea constituirii unei direcţii unice în mişcarea spirituală care să asigure dezvoltarea ulterioară a destinului neamului românesc în plan politic;

– asigurarea caracterul organic al acestei dezvoltări, care să fie expresia spiritului naţional;

– integrarea în cursul istoriei orientat dinlăuntrul fiinţei naţionale a fiecărei generaţii în continuitatea celor precedente.

Concomitent cu trăirea activă, tensionată, în timpul istoric, Eminescu trăieşte cu aceeaşi încărcătură a fiinţei „în timpul mare”, macrotimpul, „timp mitic”, în interpretarea şi termenii exegetei Zoe Dumitrescu-Buşulenga (…)

Acelaşi este şi parcursul imaginii lui Ştefan cel Mare, care trece din temporalitatea istorică aflată în centrul pregătirilor şi desfăşurării Serbărilor de la Putna în temporalitatea mitică, parcurs care începe în momentul Putna (1871) şi se încheie în momentul celei din urmă manifestări a creativităţii lui Eminescu, în anul 1883. Traseul, orientat de imperativul destinului fiinţei româneşti, în plan spiritual – al identităţii specifice şi, în plan istoric, este marcat în moduri diferite de portretul lui Ştefan cel Mare în creaţia poetică şi în publicistică, perceput în perspectivă poetică, în perspectivă mitică şi în perspectivă sacră.

Prima ipostază a portretului, portretul istoric, să-i spunem, are o importanţă aparte, semnificativă. Este portretul din Cronica lui Grigore Ureche, interpretat de Eminescu, probabil, pentru prima dată din punct de vedere estetic şi înscris în perspectivă universală, în susţinerea locului privilegiat, specific, pe care îl are arta în curgerea universală a timpului şi în descifrarea adevărului, pe temeiul distincţiei între adevărul vremelnic al fiinţei umane în istorie şi adevărul etern al fiinţei umane în Absolut:

„Cu greu pricepe o minte de rând că nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social vecinic. Precum viaţa consistă din mişcare, aşa şi adevărul social, oglinda realităţii este de-a pururea în mişcare. Ceea ce azi e adevărat mâine e îndoielnic şi pe roata acestei lumi nu suie şi coboară numai sorţile omeneşti ci şi ideile. În această curgere obştească a împrejurărilor şi a oamenilor stă locului numai arta, adică, ciudat lucru, nu ceea ce e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este spre petrecerea lor. Citim azi cu plăcere versurile bătrânului Omer, cu care petreceau odată neamurile de ciobani din Grecia, şi imnele din Rig-Veda, pe care păstorii Indiei le îndreptau luminei şi puterilor naturei, pentru a le lăuda şi a cere de la dânsele iarbă şi turme de vite. Tot aşa privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pământul nostru, plăsmuirile lui Shakespeare, şi ne bucurăm de frumuseţea lor atâta, ba poate mai mult încă decât contemporanii lui, şi tot astfel privim statuele lui Fidias ş-ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael, şi ascultăm muzica lui Palestrina. Tot astfel ne bucură portretul pe care-l face Grigorie Ureche Vornicul lui Ştefan Voievod Cel Mare, încât simţim şi azi plăcere citind ce vrednic şi cu vârtute român a fost Măria Sa.” – Icoane vechi şi Icoane nouă – Bătrânii şi tinerii (Timpul, dec. 1877) (O. X, p. 22-23)

Acestui portret al personalităţii istorice a lui Ştefan cel Mare, revelat în suita de articole consacrate Basarabiei (Basarabia, Timpul, 1878, numerele 3, 4, 7, 8, 10, 14; O. X., pp. 56-70) – în strânsă legătură cu apărarea libertăţii naţionale prin cetăţile din triunghiul Cetatea Hotin – Cetatea Albă – Chilia: „Hotarul nord-extrem Chilia – gura Dunării – Cetatea Albă – gura Nistrului şi tot teritoriul dintre liniile ce-am putea trage între ele a fost al nostru şi este de drept al nostru şi astăzi, căci nu nouă ni s-a luat, nu cu noi s-au bătut ruşii, nu pământul nostru l-au putut ceda turcii.” (O. X, p. 59), i se adaugă portretul înscris într-o perspectivă mitică, marcată în mod semnificativ de desfăşurarea manifestărilor de la Putna.

Anterior momentului Putna, Ştefan cel Mare este prezent în creaţia poetică eminesciană în Epigonii (1870), în Povestea (1869) şi în creaţia teatrală (Mira).

În timpul manifestărilor de la Putna este de situat – poziţie îmbrăţişată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga – modul de a fi al unui portret al lui Ştefan cel Mare, în care miticul şi sacrul se suprapun printr-o relaţie încărcată de semnificaţii între chipul Voievodului – expresie a unor profunde trăiri interioare – şi coroana.

Prin coroana voievodală, Eminescu deschide perspectiva sacră în care este înscris domnul – exponent al propriului neam – în raportul dintre fiinţa umană (umanitate şi naţionalitate) şi divinitate:

„La Putna, un călugăr bătrân mi-a arătat locul înlăuntrul bisericii în care stătea odată aninat portretul original al lui Ştefan Vodă. După original, el au fost mic de stat, dar cu umere largi, cu faţa mare şi lungăreaţă, cu fruntea lată, ochii mari plecaţi în jos. Smad şi îngălbenit la faţă, părul capului lung şi negru acoperea umerii şi cădea pe spate. Căutătura era tristă şi adâncă, ca şi când ar fi fost cuprins de o stranie gândire… Coroana lui avea deasupra, în mijloc, crucea toată de aur, împodobită cu cinci pietre nestimate. Sub crucea coroanei urmau Duhul sfânt, apoi Dumnezeu Tatăl, cu dreapta binecuvântând, cu stânga ţiind globul pământului, pe cercul de margine al coroanei un rând de pietre scumpe de jur împrejur. Îmbrăcat era Vodă într-un strai mohorât cu guler de aur, iar de gât îi atârna un engolpion din pietre şi mărgăritare. Câmpul portretului era albastru, în dreapta şi în stânga chipului perdele roşii.” (O. IX, p. 431)

Prin această imagine complexă – mai mult decât în semnificaţia originară a coroanei – transcenderea lumii fenomenale, înălţarea spre divinitate, orientarea spre Absolut – coroana lui Ştefan cel Mare – creaţie eminesciană, înscrisă şi în perspectiva deschisă de legenda despre viaţă fără moarte şi tinereţe fără bătrâneţe, atribut definitoriu cu rezonanţe mitice, al identităţii naţionale, îndreptăţeşte perceperea lui Ştefan cel Mare ca mântuitor al fiinţei istorice a neamului în raport cu Iisus Hristos, mântuitor al fiinţei umane. Apropierea este prezentă încă în textele pregătind manifestările de la Putna: Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. (O. XVI, p. 32) şi se va regăsi în nucleul semantic al ultimelor două prezenţe ale lui Ştefan cel Mare în creaţia lui Eminescu – poezia Doina şi comentariul „Serbarea guvernamentală” (publicat în Timpul, din 18 iunie 1883), scris cu prilejul dezvelirii statuii voievodului la Iaşi.

Subliniem aici – fapt semnificativ, din aceeaşi perspectivă a istoriei neamului românesc – că începuturile poemului Doina datează din vremea primului articol, cel publicat în Curierul de Iaşi, din 30 sept., 1877, în care este invocată întâmplarea de la Putna din noaptea uciderii lui Grigore Ghica Voievod; în articol Eminescu denunţă răpirea Bucovinei şi reproduce câteva versuri din creaţia populară, reprezentând o posibilă primă etapă în procesul devenirii acestui poem prin care Eminescu îşi asumă condiţia fiinţei naţionale: Şi e plină de străini/ Ca iarba de mărăcini/ Şi e plină de duşmani/ Ca râul de bolovani./ Iar mila străinului/ E ca umbra spinului/ Când vrei ca să te umbreşti/ Mai tare te dogoreşti. (O. IX, p. 431)

Istoria poemului continuă după răpirea Bucovinei şi se definitivează în preajma sau poate chiar pentru inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi, în 1883. Procesul de definitivare trece prin aşezarea în pagina de manuscris a poeziei Doina în prelungirea marşului La arme!: Auzi departe strigă slabii / Şi asupriţii către noi / E glasul blândei Basarabii / Ajunsă-n ziua de apoi/ Şi sora noastră cea mezină/ Gemând sub cnutul de calmuc/ Legată-n lanţuri a ei mână/ De ştreang ţinând-o ei o duc / Murit-au… poate numai doarme/ Ş-aşteaptă moartea de la câni./ La arme,/ La arme, dar, români!(O. XV, p. 964) şi prin variante-trepte spre asumarea destinului istoric al neamului: Ştefan, Ştefan, Domn viteaz / Cum de nu mai vii tu azi?/ De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânge-ţi-s-a/ Că nu mai poate răzbate/ De-atâta străinătate, De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânge-mi-se (plânsu-mi-s-a) (O. III, pp. 12-13)

Invocarea lui Ştefan cel Mare şi a Putnei se concentrează acum în semantica verbului a mântui: Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las’ arhimandritului,/ Toată grija schitului/ Lasă grija sfinţilor/ În sama părinţilor,/ Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă/ Doar s-a-ndura Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău.” (O. I, p. 183).

Voievodul este rechemat în istorie, pentru salvarea neamului, din aceeaşi perspectivă a înţelegerii unei confundări absolute între domn şi popor, şi a integrării fiinţei neamului în raporturi definitive cu fiinţa lumii – reprezentată de fire:

Tu te-nalţă din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând./ De-i suna din corn odată/Ai s-aduni Moldova toată,/ De-i suna de două ori/ Îţi vin codri-n ajutor./ De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii or să piar / Din hotară în hotară./ Îndrăgi-i-ar ciorile/ Şi spânzurătorule!” (O. I, p. 183)

Poemul Doina avea să fie citit de Eminescu numai la Junimea, adunată din nou la Iaşi, în seara precedentă „serbării guvernamentale”, în denumirea dată de reporter în materialul publicat în Timpul din 18 iunie 1883, text purtând amprenta forţei stilistice a publicistului, care situează în antiteză imaginea Voievodului – apărător al fiinţei neamului românesc – şi imaginea demagogiei politice.

Portretului încărcat de simboluri şi de mai multe sugestii de semnificare – prin structura coroanei şi prin privirea întoarsă spre lăuntrul fiinţei – îi iau locul aici trăsăturile unui portret hieratic, prin care Ştefan este aşezat în spaţiul sacrului, apărător al creştinătăţii şi având atributele mântuitorului – prin metafora luminii, în opoziţie cu imaginea-pamflet a politicienilor vânzători de ţară, stăpâni pe fraza sforăitoare:

Tu care de patruzeci de ori, în patruzeci de bătălii, te-ai aruncat în rândul întâi al oştirii, căutând martiriul pentru ţară, asculţi oameni pentru cari patria şi naţionalitatea sunt o marfă pe care-o precupeţesc?

Tu, ale cărui raze ajung până la noi ca şi acelea ale unui soare ce de mult s-a stins, dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers după stingerea lui;tu, care, însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s-asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri? (XIII, p. 317) (N.R. – Fragmente din intervenţia autorului la Colocviul Tradiţie spirituală românească şi deschidere spre universal, închinat memoriei acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, Putna, 2007)

Dumitru IRIMIA

BIBLIOGRAFIE

Mihai Eminescu, Opere (Ediţia critică întemeiată de Perpessicius şi continuată de P. Creţia şi D. Vatamaniuc): vol. I, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Buc, 1939; vol. III, Fundaţia Regele Mihai, Buc, 1944; vol. IV, Ed. Acad. R P R, Buc, 1952; vol. VII, Ed. Acad. R S R, Buc, 1977; vol. VIII, Ed. Acad. R S R, Buc, 1988; vol. IX, Ed. Acad. R S R, Buc, 1980; vol. X, Ed. Acad. R S R, Buc, 1989; vol. XII, Ed. Acad. R S R, Buc, 1985; vol. XIII,Ed. Acad. R S R, Buc, 1985; vol. XIV, Ed. Acad. R S R, Buc, 1983; vol. XV, Ed. Acad. Rom, Buc, 1993; vol. XVI, Ed. Acad. R S R, Buc, 1989; (Trimiterile la această ediţie se fac prin siglele O. I, III, XV etc., cu indicarea paginii.)

Mihai Eminescu, Despre cultură şi artă (ediţie îngrijită de D. Irimia), Editura Junimea, Iaşi, 1970;

Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu, Viaţă. Operă. Cultură, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989;

Ioan Slavici, Amintiri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967.