Spiritualitatea românească s-a îmbogăţit, la 13 martie 1872, cu unul din vlăstarele care avea să-i aducă daruri preţioase, a căror strălucire s-a păstrat neştirbită prin timpuri şi timp.
Gheorghe Teodorescu Kirileanu a marcat, pentru cultura română, repere cu virtuţi axiomatice, iar spaţiul nemţean – înnobilat cu privilegiul de a fi fost locuit o bună bucată de vreme de ilustrul cărturar – încadrează sărbătoresc această dată.
Dincolo de faptele şi actele culturale care îl aşează pe Gheorghe Teodorescu Kirileanu în rândul celor care au trasat drumuri şi au deschis orizonturi, generoasa sa donaţie de cărţi şi publicaţii periodice făcută oraşului Piatra-Neamţ a plasat acest meleag – şi din perspectiva valorilor bibliofile – între zonele de patrimoniu cultural ce au fost cu adevărat princiar înzestrate. Prin aceste valori, aflate astăzi în biblioteca judeţeană ce-i poartă numele de acum 30 de ani, G. T. Kirileanu poate fi, şi la cei 150 de ani de la naştere, surprinzător de aproape. Astfel, miile de pagini citite ce poartă însemnele remarcabilei sale erudiţii, îl profilează pe admirabilul cititor ca pe o prezenţă ce însoţeşte şi sprijină, adeseori, lectura.
Înzestrările lui G. T. Kirileanu şi-au găsit în mod fericit pandantul în şansa întâlnirii, încă din anii studiilor, a unor personalităţi precum Constantin Meissner, Al. Philippide, Petru Poni, Titu Maiorescu, astfel că, prin formarea sa la şcoala junimismului, tânărul plecat din modesta Holdă a Broştenilor avea să se raporteze mereu la modele şi valori aşezate pe coordonatele excelenţei.
Exigent, cu asupra de măsură mai ales în ceea ce-l privea, G. T. Kirileanu (aflat între anii 1905-1930 în slujba Cancelariei Regale, iar între 1909-1930 şi în onoranta postură de bibliotecar al Palatului) s-a distins pe parcursul întregii sale vieţi prin acribie şi devoţiune (aproape evlavioase) faţă de cuvântul scris, precum şi printr-o exemplară modestie – calitate îndeobşte cunoscută ca fiind, mai cu seamă, blazonul spiritelor înalte. Grăitoare, atât pentru modestia lui G. T. Kirileanu, cât şi pentru aprecierea de care acesta se bucura în rândul celor care, aflaţi printre figurile proeminente ale spiritualităţii româneşti, se bizuiau pe sprijinul său, sunt rândurile unei epistole adresată de G. T. Kirileanu lui Simion Mehedinţi, făcând referire la dorinţa lui Titu Maiorescu de a-l avea pe Kirileanu şi în colectivul de redacţie al revistei „Convorbiri literare”:
Bucureşti 1906, dech. 10/23. […] Dl. Maiorescu, pe cât înţeleg, vrea să mă înalţe mai mult decât mă slujesc puterile. Devotamentul, munca stăruitoare şi duhul jărtfirei le am; dar acestea sunt de preţ când e vorba de-o activitate practică; folosul lor scade însă când e vorba de-o activitatea publicistică, precum e aceea a Convorbirilor, unde se cere şi un talent deosebit şi cultură întinsă – pe care eu nu le-aş putea avea decât într-o foarte slabă măsură.
Să se ştie prin urmare de la început că eu nu râvnesc la altăceva decât să vă dau cu dragă inimă din ceasurile libere ceân de la slujba mea pentru uşurarea D-voastră la munca de bucătărie a Revistei – cu ţinta ca D-voastră să puteţi mai lesne a vă închina tot sufletul la partea mai înaltă a Convorbirilor. Ceasurile mele libere – în zile obicinuite ca şi în sărbători acestea:
Dimineaţa de la 8-10, în care timp m-am deprins (în zilele lucrătoare) a ceti la Biblioteca Academiei. Sara, de la 7½ încolo, când sânt cu totul liber. Iar peste zi sânt ţinut a sta de faţă în Cancelarie, chiar dacă întâmplător n-aş avea de lucru – spre a fi totdeauna la îndămână pentru vreo lucrare neaşteptată ori grabnică.
Aşadar numai sările v-aş putea fi de folos şi tot sările aş putea să vin la D-stră, spre a-mi da ce aţi crede că aş fi în stare să fac eu. (cf. I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. IX, Bucureşti, Inst. de Arte Grafice „Bucovina”, 1940, pp. 219-220).
Amprenta întâlnirilor hotărâtoare pe care destinul i le-a hărăzit a început să se contureze încă de pe băncile şcolii şi, cu toate că experienţele lui de elev nu au fost întotdeauna fericite, fiecare în parte a avut – cu certitudine – rostul ei în devenirea Omului care a ştiut să pună hotar neclintit între bine şi rău, între adevăr şi minciună, adeseori cu preţul multor sacrificii.
Dintre părinţii sufleteşti care i-au îndrumat paşii ce l-au dus din Holda Broştenilor tocmai la „Curtea lui Vodă”, Mihai Lupescu este dascălul care i-a adâncit dragostea pentru carte şi i-a temeinicit nobila pornire spre luminarea celor de jos prin învăţătură. Intuind desăvârşitele calităţi ale micului studios „Ghiţucă”, Mihai Lupescu se preocupă de viitorul acestuia cu râvna şi devotamentul acelora care făceau această profesie din vocaţie, îndrumându-i paşii spre Şcoala Normală „Vasile Lupu”, din Iaşi. Traiectoria lui G. T. Kirileanu va confirma excelentele intuiţii pedagogice ale lui Mihai Lupescu, iar legătura sufletească ce avea să se statornicească între ei poate defini, prin reducere la esenţă, un arhetip al spiritelor deplin locuite de sentimentul datoriei faţă de neam, putând fi – la nivel simbolic – şi un elogiu al vremurilor ce pot zămisli astfel de oameni.
Edificatoare în acest sens sunt rândurile unei scrisori de felicitare pe care Mihai Lupescu i-o adresează lui G. T. Kirileanu la împlinirea vârstei de 50 de ani, aşezând simetric, aşadar, la celălalt capăt al unei sute de ani (1922), un portret ce oferă timpului prezent un punct de sprijin pentru arcadele evocatoare pe care este dator a le proiecta dinspre trecut spre viitor.
14 / 27 mart. 1922
Dragul meu Ghiţucă,
De când te-am văzut, din 1886, mi-ai fost drag şi sufletul meu s-a lipit de tine. M-am purtat întâi cu tine ca cu un frate mai mic, iar când te-am cunoscut bine, te-am iubit ca pe copilul meu. A venit vremea când am văzut în tine pe bunul şi adevăratul prieten. […] În urmă mi-ai fost sfătuitor şi sprijinitor, şi tot aşa te am şi acuma. Nu ştiu de ţi-am fost de vreun ajutor; ştiu însă că la orice bucurie şi durere te-am avut părtaş. Nu voi uita niciodată cu cât devotament, în 1908, m-ai luat, pe vremea asta, mai mult mort, din Bârlad, de la spital şi m-ai adus la viaţă, în Sanatoriul Diaconeselor.
Nu uit binele şi sprijinul ce mi-ai dat cât am stat la orfelinat (Între anii 1898-1922, M. Lupescu a fost director al Orfelinatului agricol „Ferdinand” din Zorleni-Tutova, întemeiat de Regele Carol I); nu se uită dragostea şi ajutorul dat fraţilor tăi, foştilor mei elevi, de-a păşi peste Stănişoara la învăţătură. Tot ce ştiu, c-ai făcut bun şi din inimă curată, defilează în aceste clipe pe dinaintea ochilor sufletului meu. Popa Todică, duhovnicul meu, cu sufletul lui bun, simţire aleasă, trăieşte în tine [Cel astfel invocat – Popa Todică – fusese bunicul matern al lui G.T. Kirileanu şi potrivit patronimicului său (Teodor) a fost „botezat” viitorul cărturar Teodorescu (tată fiindu-i Ion Chirileanu)]; Dumnezeu să-l ierte!
Oricât ai fi de modest, dar te poţi mândri cu şiragul de fapte bune, de ajutor şi de sfaturi, cu care ai încălzit pe cei necăjiţi şi fără sprijin, astăzi, când eşti în vârful stogului vieţii, astăzi, când împlineşti 50 de ani.
N-ai trăit pentru tine, ci pentru ai tăi, la cari le-ai întins mână de ajutor.
De aceea eu, cel mai bătrân din cei aproape de tine, frate, tovarăş, şi prieten, şi ca părinte, te rog să primeşti urările mele şi ale nevestei mele, de sănătate, bucurie şi viaţă îndelungată şi fericită, ca să poţi fi sprijin şi sfătuitor celor necăjiţi. Despre dragostea ce-ai păstrat lucrurilor şi faptelor bune vor vorbi înşile, căci nu se poate ca adevărul să tacă şi să rămâie necunoscut, iar faptele bune să stea ascunse.
Am fi dorit să te sărbătorim altfel. Va veni şi vremea aceea, credem că pe vară la Broşteni, căci doresc ca înainte de-a închide ochii să mai văd Broştenii şi să-mi cânte Bistriţa. (S-a stins însă din viaţă foarte curând şi pe neaşteptate, în august acelaşi an.)
Să trăieşti mulţi ani fericiţi.
Moş Mihai (Apud G. T. Kirileanu, Corespondenţă, Bucureşti, Minerva, 1977, pp. 519-520.)
Continuându-şi studiile, şansa i-a hărăzit, apoi, întâlnirea cu profesorul Constantin Meissner, junimist de primă generaţie, al cărui har pedagogic a rodit luminos în mintea, inima şi sufletul lui G. T. Kirileanu. Emoţia şi căldura sufletească aflate în prezenţa acestui al doilea părinte spiritual, tânărul normalist a ţinut să le răpească uitării, însemnându-şi-le în paginile de jurnal cu o răscolitoare duioşie, ce trădează profunda nevoie de modele a sufletelor aflate la vârsta adolescenţei.
„Domnul Director! La aceste două cuvinte au tresărit întâia oară fragedele noastre suflete de ţărănaşi adunaţi la Şcoala „Vasile Lupu” din toate colţurile Moldovei de Sus, spre a deschide ochii şi inimile noastre la lumina învăţăturii şi a bunei creşteri. Auzisem de la învăţătorii noştri de sat despre dreptatea şi bunătatea noului Director Constantin Meissner al şcolii în care intram. Dar toate aşteptările noastre erau întrecute când vedeam noi cu ce părintească bunătate ne descosea pe fiecare la înfăţişarea actelor pentru înscriere şi cu câtă răbdare şi dreptate ne cerceta la examenul de intrare în şcoală. Numai de-un lucru rămâneam miraţi: că nu ne lăsa să-i sărutăm mâna ca la un viitor părinte al nostru, după obiceiul ţărănesc de-acasă!” (apud Martor la istoria României. 1872-1960: Jurnal şi epistolar. Vol. I. Ediţie îngrijită, cuvânt înainte, note şi indice de Constantin Bostan. Bucureşti, RAO, 2013, p. 25).
Privindu-l pe G. T. Kirileanu şi ca încununare a unor întâlniri memorabile, omagierea lui, la cei 150 de ani de la naştere, iradiază unde luminoase şi spre cei care au contribuit la aşezarea sa pe orbita unde praful de stele gravitează, dincolo de timp, în jurul esenţelor.
Cristina CATANA