CEI DESPRE CARE NU SCRIEM
Am citit de-a lungul vremii sumedenie de isprăvi şi de portrete cu caracter evocator, scrise de foşti elevi, întru neuitarea anilor de şcoală. Am creionat şi eu câteva, presărate în „Apostolul”, în ziarele nemţene şi în câteva cărţi cu caracter autobiografic.
Se ivesc, în portretele şi în amintirile tipărite, dascălii iubiţi sau detestaţi, colegii împreună cu care săvârşitu-s-au boroboaţe, biruinţele şcolăreşti sau înfrângerile, idilele adolescentine, dar aproape niciodată n-am zărit oamenii din umbră, de obicei tăcuţi şi harnici, cei care sunt totdeauna „de serviciu”, răsplătiţi cu salarii modeste pentru munca în slujba şcolii, pe cât de prozaică tot pe atâta de permanentă, de zi şi de noapte, fără de vacanţe.
Şi, aflându-ne în anul al o sută cincizecilea al Colegiului Naţional „Petru Rareş”, îmi îndeplinesc o datorie de suflet scoţând din uitare câteva imagini de slujitori devotaţi ilustrei instituţii pietrene, oameni deosebiţi, pentru care Liceul devenise casa lor, adăpostindu-i.
***
Nu-i mai ştia nimeni numele de familie. Era Madam Ileana şi atât. „Madam” cu rezonanţa clasică, de respect. Locuia în clădirea majestuoasă a Şcolii Albe de pe platoul voievodal, în partea dinspre strada Ştefan cel Mare, unde noi, elevii, nu pătrundeam decât dacă primeam vreun premiu excepţional sau vreo sancţiune răsunătoare.
Abia la aproape două decenii după bacalaureat, fiind numit director al liceului, am avut surpriza să văd că Madam Ileana se gospodărea cine ştie de când în două cămăruţe amenajate sub „scara profesorilor”, cea principală, care duce către etaj.
Când apărea pe coridoare, totdeauna îmbrăcată cu un fel de eleganţă discretă a vechilor târgoveţi, o ţinută oarecum protocolară, ca o castelană într-un palat cu stăpâni sărăciţi, putea, aflându-ne după război într-o ţară hrentuită şi jefuită, să treacă drept secretară sau infirmieră la cabinetul medical.
Un ochi atent băga de seamă că Madam Ileana poartă în mâna stângă, bine tăinuită între cutele fustei, o legătură de chei, căci a fost totdeauna persoana care, în clădirea de mari dimensiuni, cu sumedenie de săli, de camere mici şi de unghere ascunse, veghea la integritatea „inventarului” ştiut pe de rost, de parcă mintea ei funcţiona ca o memorie de calculator electronic.
Orice obiect ce aparţinea liceului, de la banalele mături ieftine până la fosilele de mare valoare, agonisite de directorul savant Mihai Stamatin în primele decenii ale veacului trecut, avea un loc sigur în mintea extraordinarei chelărese.
Nu ştiam, când eram elev, ce îndeletnicire de bază are sau avusese de-a lungul vieţii dăruite Liceului, dar noi, gimnaziştii, o respectam la fel de mult ca pe iluştrii noştri dascăli şi o salutam cu „sărut mâna!”
În ajunul centenarului Liceului, am regăsit-o. Aceeaşi costumaţie, de parcă ar fi coborât dintr-un portret de epocă, şi aceleaşi îndeletniciri. Muncise noian de zile şi păzise şcoala o veşnicie de nopţi, cu devotament şi cu un curaj de poveste, înfruntându-i până şi pe glorioşii eliberatori sovietici, aflaţi pe la noi în căutare disperată de votcă şi de „ceasâ”.
Târziu, înainte de a i se repartiza o locuinţă în oraş, am mai descoperit o taină neştiută în anii de licean: vărzările! În ultima zi de muncă din primul trimestru şcolar, înainte de vacanţa de Crăciun, în holul de la parterul Liceului adia o aromă nouă, ispititoare, cunoscută doar profesorilor care copilăriseră la ţară. Madam Ileana punea la copt legendarele sale vărzări, cu care desfăta distinsul corp didactic, căzut în extaz şi repetând distihul lui Ion Creangă: „De plăcinte, gura râde!// De vărzare şi mai tare!”
Am părăsit fără voia mea Liceul, pentru a doua oară şi pentru totdeauna, şi nu ştiu unde şi câtă vreme a tânjit Madam Ileana Tiliciu după chilia ei de sub scara de onoare şi după legătura de chei care o însoţise atâţia ani pe coridoarele pline de glasul elevilor sau pustii în nopţile fără de număr şi în vacanţele şcolare…
***
Iozefina Zaharia a sosit la „Rareş” către sfârşitul existenţei ei pline de suferinţă fizică şi sufletească. În pofida numelui Zaharia, era atât de unguroaică, încât până la ultima suflare nu a ştiut a vorbi corect româneşte.
Ca multe alte fetişcane din Mureş, plecase devreme către Bucureştiul plin de unguroaice frumoase, gureşe, civilizate şi elegante în costumele lor de peste munţi, venite în Capitală pentru a sluji în casele bogate. I-a fost greu, fiindcă nu ştia o boabă româneşte, dar a impresionat-o plăcut pe doamna Alevra, soţia unui general celebru, care a angajat-o de probă ca ajutor de bucătar.
Harnică şi inteligentă, Iozefina a devenit curând şefa personalului de serviciu din casa bogată. Şi, intrând în conflict dur cu familia ei din Ardeal, s-a căsătorit cu ostaşul de ordonanţă a generalului, cu românul Zaharia.
Războiul i-a dat prima lovitură cumplită, tânărul ei soţ fiind ucis în Răsărit. Îndată după asta, în România s-a instalat puterea comunistă, adusă pe tancurile ruseşti, şi Iozefina a trebuit să-şi caute alt loc de muncă.
Soarta a adus-o în Piatra-Neamţ. Neavând o calificare care să-i permită a candida pentru o meserie în industria pietreană, a slujit pe ici, pe colo, până ce profesorul Dumitru Bostan, directorul adjunct al Liceului, având nevoie de o spălătoreasă vrednică la internat, i-a oferit această slujbă şi i-a pus la dispoziţie o cămăruţă, în curtea şcolii.
În primii ani, Iozefina a trudit în condiţii de-a dreptul eroice, aşa numita spălătorie fiind de fapt o verandă cu trei pereţi, vară – iarnă, echipată cu un cazan de fiert rufe şi cu alte câteva unelte trebuincioase, dar vechi.
Neobositul Dumitru Bostan, dispunând în sfârşit de subvenţiile acordate Liceului cu prilejul sărbătoririi Centenarului, i-a construit Iozefinei o locuinţă civilizată şi imediat a renovat spălătoria, adăugându-i utilajele corespunzătoare, noi; iar de atunci Iozefina nu a mai spălat cu mâinile ei trudite movilele de albituri, în fiecare zi sau noapte.
Aici şi aşa a îmbătrânit, respectată de dascăli şi îndrăgită de elevi, vorbind o românească de poveste, trudind cu dragoste părintească pentru copiii din internat şi având alături de casă doar o pisică leneşă, care dormea toată ziua între labele unui dulău ciobănesc, uriaş…
Îndată ce a ieşit la pensie, ai săi, cei de peste munţi, deveniţi mari ştabi mureşeni în regimul comunist, o chemaseră în familie. După multe ezitări, Iozefina a încercat să probeze viaţa bună ce i se oferea de către înstăritele rubedenii transilvane. A rezistat acolo numai vreo trei luni, după care aventură s-a întors în căsuţa ei din curtea Liceului, căci acolo, lângă zidurile Cetăţii şi ale Şcolii, era pentru dânsa „acasă”.Şi acolo a rămas până ce o septicemie ticăloasă i-a curmat viaţa.
***
Nea Costache, nemaipomenitul Costache Negru, era o figură de pomină! Cât am fost elev, mă uimea prin cumulul de sarcini şi de talente, căci el era şi „om de serviciu”, şi excelent instrumentist de fanfară, şi pedagog ad interim, şi duhovnic, şi sfătuitor de bine pentru liceenii care se aflau uneori în afara regulamentelor, predispuşi la fapte urmate de sancţiuni severe.
Nu reuşeam atunci să înţeleg cum, ajutat doar de mărunţica sa soţie şi de un puşti, Vasea, viitor şef de orchestră, era în stare să care movilele de lemne pentru alimentarea zecilor de sobe, Liceul neavând în vremea aceea nici calorifere, nici surse de gaz metan. Când mai avea timp să măture sălile de clasă şi coridoarele imense, să ţină în fiinţă instalaţiile ce asigurau liniştea şi confortul sutelor de elevi şi să gospodărească instrumentele preţioase şi pretenţioase cu care liceenii instrumentişti desfătau târgul la zilele festive, întrecându-se cu fanfara regimentului „15 Războieni”?
Seara, când localul se pustia şi prin curte nu mai rămâneau decât câţiva iubitori de muzică, de obicei membrii fanfarei, Costache Negru scotea la lumină un fligorn pe alama căruia jucau luminile obosite ale becurilor electrice de pe strada din spatele liceului. Şi cânta …
Nu am auzit vreodată alt fligorn mai dulce – blând şi mai ascultător! În locul strigătului de război ce i se menise din fabrică, fligornul lui Costache râdea, se juca, se bucura, doinea, plângea şi suna stingerea luminii … şi a vieţii.
***
Legaţi cu trup şi suflet de şcoala care devenise de fapt casa lor, oamenii aceştia minunaţi, nerăsplătiţi vreodată cu grade, prime, laude şi medalii, gospodari care ne-au ocrotit cu abnegaţie copilăria şi adolescenţa, ca nişte părinţi adevăraţi, au dobândit, pe merit şi pentru totdeauna, dragostea şi respectul miilor de rareşişti.
Mihai-Emilian MANCAŞ
Februarie 2019