În manuscrisul său intitulat CRONICĂ …DE FAMILIE, lăsat moştenire celor două fiice, profesorul Mircea Gheorghe scrie: „Sunt sinteză a doi bulgări de pământ, rostogoliţi spre Moldova, unul din Maramureş (tata,) şi celălalt din Podişul Transilvaniei, de la Roşia Sibiului (mama)”.
Se naşte pe 12 iunie 1922 pe Valea Siretului, în renumita aşezare cântată de Vasile Alecsandri, Mirceşti şi este botezat de către Elena Catargiu. Tatăl său, Iordache Mircea, funcţiona ca subchirurg (aşa se numeau asistenţii medicali pe atunci) atât în satul Buruienesti de lângă Roman, cât şi la Spitalul „Regele Ferdinand” din Mirceşti. (…) Mama, Sabina Posea, casnică, cu sângele ei de ardeleancă ambiţioasă, îndemna şi stăruia mereu pe lângă tata să dea copiii la şcoli. Era o persoană blândă, serioasă, foarte exigentă cu copiii, dar şi înţelegătoare. În fiecare seară trecea pe la patul fiecărui copil şi după ce îl alinta şi-l săruta, îi spunea să fie om în viaţă.
La vârsta de opt ani rămâne orfan de tată, şi la vârsta de zece ani şi de mamă. Se destramă o familie de oameni harnici, cinstiţi şi exigenţi cu cei şapte copii, pe care i-au purtat prin şcoli cât s-a putut: Constantin – preot, Horia – mecanic, Elena – casnică, Aurica – învăţătoare, Ionel – învăţător şi inspector şcolar în judeţul Român, Traian – mecanic, Gheorghe – învăţător-profesor. Ultimii doi aveau să sufere cel mai mult după dispariţia părinţilor, ei fiind încă mici şi la început de drum.
Imediat după moartea tatălui său, la vârsta de opt ani, Gică începe să lucreze pentru a câştiga un ban pentru familie. „Veneam de la şcoală, mâncam şi fugeam la Poştă. Luam corespondenţa şi cu un băţ în mână (armă împotriva câinilor) alergam prin sat să o distribui. Când terminam trebuia să mătur sala de la Poştă, culoarul şi cerdacul. Abia pe seară mă întorceam acasă… Mama primea banii pentru munca mea”.
După pierderea mamei în 1933, mezinul părăseşte pentru totdeauna satul natal şi continuă să muncească în toate vacanţele până la terminarea studiilor pentru a-şi putea plăti taxele şi pentru a supravieţui. Deşi copilăria şi adolescenţa sunt pline de lipsuri, seriozitatea şi voinţa îl ajută să treacă peste neajunsurile vieţii. Fiind cel mai mic din cei şapte copii ai familiei, în toată această perioadă de formare îi sunt alături fraţii şi surorile, dar mai ales fratele său mai mare cu 20 de ani, preotul Constantin Iordache Mircea, parohul bisericii din Branisteni, retras la pensie în localitatea Horia, jud. Neamţ.
În 1935 se înscrie la Şcoala Normală din Roman, desfiinţată în 1938 şi transferată la Bacău. (…)
În 1938 vede pentru prima dată Bucureştiul. când profesorul de muzică, Gheorghe Pascu, devenit apoi profesor la catedră de istoria muzicii la Conservatorul din Iaşi, îl cooptează în orchestra şcolii, ca violonist. După numeroase repetiţii, alături de colegii corişti de la Seminarul Teologic şi de la Liceul de fete «Sturza» din Roman, orchestra Şcolii Normale pleacă la Bucureşti unde susţine un concert la Radio cu piesa „Ceasul rău”, pe textul lui Vasile Alecsandri.
Anii petrecuţi la Şcolile normale au fost grei, de mari încercări, dar şi de acumulare de experienţă de viaţă şi de formare a viitorului dascăl. Spiritul lui fusese călit, dar sufletul îşi păstrase bunătatea şi acel profund respect pentru viaţă.
În 1943 este luat în armată, ca elev al Şcolii Militare de ofiţeri în rezervă, de la Ineu, Arad (Şcoala Mareşalului Antonescu). Termină primul an clasificat al doilea din 1500 de elevi şi i se conferă gradul onorific de plutonier major adjutant.
„Din 23 august 1944 şi până în decembrie 1944, ca elevi ai şcolii din Ineu, am fost duşi pe front în Apuseni, că să facem faţă trupelor germane şi maghiare care voiau să ocupe munţii Apuseni şi Valea Mureşului, cu scopul de a rezista trupelor ruseşti. Au fost luni grele pentru noi. Şcolile militare de ofiţeri din Ineu, (Bacăul se refugiase la Ineu) şi de subofiţeri de la Radna erau singurele elemente de acoperire şi apărare din Apus. Oastea română era pe frontul de la Iaşi. Şi-au pierdut viaţa mulţi elevi şi ofiţeri în atacurile nemţilor şi ale ungurilor, dar nu ne-au învins. Radio Londra anunţa că şcoala militară creată de Antonescu, din învăţători, de la Ineu, era una dintre cele mai bune şcoli din Europa” (din manuscrisul Cronică…de familie).
Sublocotenentul Mircea Gheorghe este lăsat la vatră, pe 1 mai 1945 şi ofiţerul în haine de soldat devine pedagog la Seminarul Teologic din Roman. Visul de a urma o facultate se amână iarăşi, vremurile şi situaţia materială nepermiţându-i. Urmează Facultatea de Matematică şi Fizică de la Iaşi când viaţa avea să-i ofere un răgaz şi familia alcătuită din soţie şi copii, un sprijin moral. Copilul care se trezise într-o dimineaţă lângă trupul rece al mamei şi care rezistase frigului şi foamei, învăţând după manualele colegilor şi dând meditaţii la matematică pentru un blid de mâncare, devenise un tânăr distins. Meritele îi fuseseră recunoscute peste tot pe unde fusese.
În octombrie 1946 se căsătoreşte cu fiica învăţătorului Ioan Timofte, Margareta Timofte, din Pângaraţi şi are două fiice: Mihaela (ingineră) şi Sabina-Anca (profesoară de limba engleză).
Se stabileşte cu trup şi suflet în această localitate scăldată de apele Bistriţei şi dăruieşte familiei, şcolii şi comunităţii tot ceea ce mintea şi sufletul său acumulaseră până atunci. Dumnezeu îl înzestrase cu multe haruri, dar cel mai vizibil a fost acela de dascăl. Meseria avea să-i fie pasiune şi o făcea cu dăruire. Poate şi pentru faptul că în arborele genealogic există un Ioan Posea, institutor, din partea mamei, dar şi un alt Gheorghe Mircea, fratele tatei.
Din septembrie 1946 şi până în septembrie 1982 am funcţionat ca învăţător, doi ani, ca profesor (de matematică) necalificat până în 1960, apoi ca profesor calificat până în 1982. Din 36 de ani de activitate la Şcoala din Pângăraţi 27 de ani am fost director al şcolii, director coordonator al şcolilor din comună şi inspector şcolar la raionul Piatra- Neamţ, regiunea Bacău.
În anul 1957, în ziarul „Flacăra” apare primul articol despre dl. Mircea Gheorghe, „O lecţie model”.
Încetul cu încetul îşi pune amprenta pe viaţa satului şi dincolo de orele de curs organizează cursuri de alfabetizare, susţine cursuri de culturalizare (fizică, astronomie etc.), organizează baluri ca din fondurile strânse să cumpere surtuce, încălţări şi rechizite pentru copii, pe care le dăruia la pomul de Crăciun de la Căminul Cultural. Era un om extraordinar de corect: fiicei lui, Mihaela, care era şi ea la vârsta darurilor, îi aşeza sub pom cadoul cumpărat de soţia lui, Margareta Mircea. Ştia cum este să nu ai, trăise şi el asemenea vremuri şi nu ar fi putut să nedreptăţească vreun suflet.
Între anii 1950-1960 grija pentru copiii care locuiau departe de şcoală l-a determinat să insiste pe lângă autorităţile locale şi să înfiinţeze un internat în casa Turcan. Activitatea depusă la catedră a fost apreciată, fiind premiat cu meritul Învăţător fruntaş, printre primii din ţară.
Continuă să se dedice şcolii, aşa cum ştia mai bine şi cum văzuse la socrul său, în puţinul timp petrecut alături de acesta. Despre socrul său scrie: Ioan Timofte a fost un om cult şi înţelept, bun învăţător şi om de înaltă ţinută morală. Era un om de o demnitate rar întâlnită.
Prin insistenţa domniei sale şi sprijinit de forurile de la raion şi judeţ (să-l amintim cu respect pe domnul Ibănescu Gheorghe, prim vicele judeţului Neamţ) s-au construit şcoli noi la Poiana, Oanţu, Stejaru, Pângăraţi Castel, Pângărăcior şi Pângăraţi centru.
Proiectul şcolii de la centru a fost făcut de domnul director Mircea Gheorghe şi construcţia s-a realizat cu ajutorul părinţilor şi al elevilor care au efectuat cu bucurie munca voluntară. Astfel, în 1970, la şcoala pe care domnul învăţător Ioan Timofte o construise în 1930, ginerele său adaugă opt săli de clasă, o sală de festivităţi şi două ateliere. Noutatea a constat şi în faptul că a înfiinţat cabinete pe specialităţi. „Pentru cele zece grădiniţe înfiinţate de mine nu erau localuri proprii. Le-am plasat prin case închiriate şi în localurile de şcoli”.
Pentru dotarea atelierelor şi a cabinetelor a apelat la toţi prietenii şi la toate relaţiile pentru a fi sponsorizat şi sprijinit. Toate cabinetele erau funcţionale şi ofereau profesorilor şi elevilor un bogat material didactic. Atelierele erau de asemenea mici centre de producţie: obiecte de artizanat lucrate la strung, plase de sârmă pentru garduri, etc.
În ziarul Ceahlăul din 1 martie 1972, apare un articol despre Şcoala generală din Pângăraţi, cu menţiunea că „este singura şcoală din ţară, din mediul rural cu cabinete dotate pentru fiecare disciplină”. În articol sunt prezentate şi meritele şi eforturile domnului director Mircea Gheorghe, profesor de matematică, fiind considerat un spirit inovator.
În iunie 1972, tot în ziarul Ceahlăul, apar fotografia domnului profesor Mircea Gheorghe şi interviul luat domniei sale de către ziaristul Viorel Tudose.
Iată definiţia cuvântului modern, dată de domnul profesor Mircea Gheorghe în 30 iunie 1972! Un dascăl de modă veche, cu idei moderne: cabinete pe specialităţi: „Cred că modern înseamnă, în esenţă actual, necesar, înseamnă capacitate de adaptare la ritmul dinamic al societăţii, la nevoile ei. Şi asta nu are, nu trebuie să aibă, nici o legătură cu vârsta sau cu actele de curaj spectaculos şi gratuit. Modernizarea învăţământului e o problemă de exigenţă profesională”.
Profesorul Mircea Gheorghe va rămâne însă în conştiinţa oamenilor mai ales pentru metodele deosebite folosite în predarea matematicii; bun pedagog, cu vocaţia de a explica clar, pe înţelesul tuturor, utilizând în demonstraţii diverse obiecte şi nu doar rechizitele specifice materiei. Ochii albaştri străluceau de bucurie când vedea că toţi au înţeles. La el toţi învăţau pentru că înţelegeau matematica. Era sever, dar corect şi onest în relaţia cu elevii. Respecta personalitatea fiecăruia şi avea răbdare ca fiecare să înţeleagă. De multe ori îl găseai dimineaţa de la ora 7 în şcoală, făcând ore de pregătire cu elevii. Răsplata a fost numărul mare de elevi reuşiţi la licee şi şcoli profesionale şi apoi la facultăţi. Uneori intra în conflict cu părinţii care nu doreau să-şi lase copilul să meargă la liceu pentru că aveau nevoie de mână de lucru acasă sau la oi. Profesorul insista, chema elevul la ore suplimentare, îl sfătuia şi-l propulsa spre viitor. De multe ori la poarta casei sale se opreau maşini din care coborau „domni bine”, veniţi din ţară sau din alte ţări (consulul României în Japonia) pentru a mulţumi celui care crezuse în ei şi îi ajutase să se realizeze.
Considera educaţia extrem de importantă pentru dezvoltarea fiecărui individ şi împreună cu colectivul de profesori din acea perioadă a oferit elevilor un învăţământ de calitate. Se vorbea peste tot de seriozitatea şi calitatea muncii ce caracteriza colectivul de profesori de la Şcoala din Pângăraţi…Toate vizitele mari, la nivelul raionului şi apoi ale judeţului, erau orientate către Scoală din Pângăraţi pentru că aici iniţia acţiuni noi în procesul de învăţare şi în cel de organizare. Era mândru de colectivul de profesori pe care îl considera unit şi harnic. Colegii şi şcoala erau a două familie.
Prin anii 1970, împreună cu doamna profesoară de muzică Bistriceanu C, iniţiază primul cor alcătuit cu gospodinele satului şi aduce instructor de dansuri populare, formând două echipe de dansatori, una din bătrânii locului şi cealaltă din elevi. Spectacolele erau ţinute nu doar la Sala de festivităţi a şcolii, ci şi în alte localităţi, cu alte ocazii cum ar fi, de exemplu, Ziua Muntelui Ceahlău.
O parte dintre colegii mai tineri şi-l vor aminti pentru sfaturile şi îndrumările metodice extrem de competente şi utile pe care le oferea după ce asista la ore, în calitate de director. Mulţi au afirmat că la această şcoală au învăţat meserie.
Dragostea de oameni şi de locuri îl determină să scrie prima MONOGRAFIE A COMUNEI PÂNGĂRAŢI. Cunoştea fiecare casă şi pe fiecare locuitor, nu doar în calitate de profesor, dar şi pentru că făcuse parte din diverse comitete şi comisii, şi mersese ani de zile cu recensământul populaţiei şi al animalelor. Oamenii veneau des la el, să-i ceară un sfat sau ajutor şi nu erau dezamăgiţi. Ştia obiceiurile şi tradiţiile şi avea relaţii de prietenie şi respect cu gospodarii locului. Iniţiase în şcoală prima expoziţie – muzeu cu obiecte vechi şi unelte, colectate sau donate de săteni, încuraja elevii să adune proverbe, cântece bătrâneşti, zicători şi superstiţii specifice locului, care au fost scrise şi expuse în acea expoziţie – muzeu . Culegerea lăsată şcolii Pângăraţi, la pensionare, a rămas până azi nepublicată, dar s-a şi pierdut.
În cei 36 de ani de activitate, domnul profesor Mircea Gheorghe devine model de dăruire profesională, cinste şi corectitudine pentru întreaga comunitate. Autodidact fiind, îi plăcea să citească cărţi de filosofie şi istorie. Era un om cult. De multe ori în casa domniei sale, pe lângă plăcintele „poale-n brâu” ale doamnei Margareta, musafirii dezbăteau probleme de filosofie, citeau din propriile creaţii literare, întâlnirile semănând mai mult a cenacluri literare.
Pasiunile sale au fost cititul, pescuitul şi îngrijirea trandafirilor.
Le insufla elevilor încredere în forţele proprii, încerca să le arate că dincolo de satul natal mai există o lume, la care pot ajunge prin învăţătură şi comportare corespunzătoare.
A lăsat în urma lui generaţii de tineri care să ducă mai departe setea lui de cunoaştere, încrederea în om şi capacitatea acestuia de a crea frumosul. Material, a lăsat mai multe şcoli dotate cu toate cele necesare procesului de învăţare.
CRONICA…DE FAMILIE şi POVESTIRILE, lăsate în manuscris celor două fiice, sunt dovada grijii faţă de generaţiile care îi urmează şi a artei sale scriitoriceşti.
Iată cum şi-l aminteşte o fostă elevă din perioada 1949 – 1952, şi ea fiica a comunei Pângăraţi:
Profesorul MIRCEA a fost, desigur, predestinat să ajungă în comuna Pangarati, pitoresc ţinut al Văii Bistriţei, unde au trăit şi au muncit oameni adevăraţi, ale căror rădăcini le-au marcat existenţa. Şcoala din comună Pangarati, impunătoare, l-a primit că pe un dar providenţial.
Dacă îl ascultai când era la catedră, nu era greu să constaţi că avea ceva anume, care în mod miraculos, te atrăgea spre farmecele matematicii, apoi te ajuta să înţelegi tainele acestei ştiinţe, că apoi să fii prins că de o vraja în găsirea soluţiilor dificile pentru probleme, uneori enigmatice.
Participa cu întreagă expresie a fetei la predarea lecţiilor şi dialoga mereu cu elevii prezenţi. Avea o privire pătrunzătoare, care tulbura şi captiva în acelaşi timp.
Era în stare să ne arate că „frumosul” se poate realiza şi în matematică deoarece evita să ne înfăţişeze în mod sec formulele matematice, străduindu-se să ne arate „frumosul” conţinut într-o formulă. Expunerea era întotdeauna logică, clară, de un farmec fără egal, presărată adesea cu observaţii utile.
A fost bunul pedagog care îşi închină toată râvna pentru a izbândi, pentru a se face înţeles în tălmăcirea matematicii, pentru că apoi să i se reverse pe chip multă mulţumire când vedea că trudă lui nu a fost zadarnică. M-am regăsit mereu printre cei care i-am transmis sentimentul unei munci împlinite.
Personal, m-am apropiat cu timiditate de matematică, dar m-am simţit atrasă cu adevărat de ştiinţele exacte, din momentul în care l-am cunoscut, în mod fericit, pe profesorul Mircea. Această întâlnire cu un om şi profesor adevărat a fost hotărâtoare pentru paşii pe care i-am făcut după absolvirea Şcolii de 7 clase din Pangarati şi care mi-au schimbat în mod hotărâtor destinul.
Aşa mi-l amintesc pe profesorul Mircea, din perspectiva elevilor care au manifestat interes pentru înţelegerea legilor ce guvernau studiul matematicii şi care reprezentau simbolul relaţiei perfecte profesor-elev.
Pentru toţi cei care l-au cunoscut şi apreciat, va rămâne că un model al datoriei împlinite! Semnează M.A.
Aminteşte-ţi şi zâmbeşte, aminteşte-ţi şi iartă, speră şi iubeşte.
Mulţumesc, Tată!
Sabina MIRCEA STĂNESCU