În Hronicul şi cântecul vârstelor, referindu-se la Marea Unire, Lucian Blaga mărturiseşte: În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. (…) Când dăm să ieşim din sat (e vorba de drumul de întoarcere al poetului şi al fratelui său, Lionel, de la Alba Iulia), numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: „Trăiască România dodoloaţă!” (rotundă).
Mie, mărturia sentimentală de mai sus mi-e mai scumpă decât toate relatările cărţilor de istorie, pentru că descrie semnificativ şi grăitor modul în care românii au trăit şi au receptat marele act istoric de la 1 Decembrie 1918.
„România dodoloaţă” a fost împlinirea unei năzuinţe istorice a poporului nostru, udată deopotrivă cu lacrimi de sânge şi de bucurie, o punte spre un viitor demn şi prosper. România dodoloaţă a mai fost şi bucuria unei mari iubiri împărtăşite, dar şi povara de a traversa istoria fără să întinezi graniţele acestei iubiri. A fost greu pentru că a mai urmat un război şi teroarea unei ciume roşii de care nu am scăpat definitiv. A fost greu şi pentru că i-am pus la zid sau i-am trimis la Sighet sau în Siberia, pe făuritorii României Mari.
Astăzi România nu mai e dodoloaţă, ba, mai mult, România harnică şi deşteaptă e pe cale de a fugi de acasă.
De acasă, unde desfiinţarea panteonului naţional e răsplătită cu medalii prezidenţiale (vezi Emil Constantinescu decorându-i pe Cezar-Paul Bădescu şi Mircea Cărtărescu, după demolarea poetului naţional).
De acasă, unde demnitatea naţională e inertă când maghiarii refuză limba română şi terfelesc tricolorul sau spânzură o sosie a lui Avram Iancu.
De acasă, unde începe să-ţi fie ruşine să declari că-ţi iubeşti ţara şi istoria.
N-aş spune că în această sută de ani guvernele de la Bucureşti au simţit prea mult povara României Dodoloaţe. Ba chiar cred că mulţi dintre politicieni nici nu ştiu că există aşa ceva.
Mircea ZAHARIA
(Apostolul nr. 208, martie 2018)