(Urmare din numărul trecut)
Parcursul istoric pe care îl traversează astăzi poporul român, de o parte şi alta a Prutului, în parte sincronic, în parte asincronic, ne permite să privim îndărăt şi să dăm propria notă atât evenimentelor istorice care s-au produs în anul de graţie 1918, cât şi celor din perioada dintre cele două războaie mondiale, dar şi din anii postbelici. Referindu-ne la cele întâmplate în 1918, istoricii, care operează cu documentul autentic şi aplică rigoarea ştiinţifică, constată în unanimitate că Unirea Basarabiei cu România a fost un act de dreptate istorică, a fost voinţa întregii populaţii dintre Prut şi Nistru, liber exprimată de deputaţii Sfatului Ţării, aleşi în mod democratic. În 1917-1918, oamenii politici din Basarabia au procedat ca o generaţie de luptători, s-au manifestat ca adevăraţi cavaleri ai faptelor bune şi mesageri ai adevărului. În pofida pericolului ce-i pândea la fiece cotitură a istoriei, dând dovadă de înţelepciune, de luciditate perfectă, de o strălucită abilitate politică, de o conştientă asumare a responsabilităţilor, cu riscul propriei vieţi, cu modesta experienţă politică, dar cu conştiinţa curată, ei au decis cu mult curaj destinul basarabenilor, eliminaţi din istorie mai bine de un veac.
Unirea românilor la 1918 şi desăvârşirea unităţii naţional-statale, privite de la înălţimea zilelor de azi, se prezintă ca evenimentele cele mai importante din istoria milenară a poporului român. Pentru românii basarabeni, actul politic respectiv are semnificaţii mult mai profunde: Unirea Basarabiei cu România a pus capăt unei îndelungate perioade de oprimare politică, naţională şi socială, de înstrăinare de neam, i-a salvat pe românii basarabeni de la un dezastru naţional, dar care, spre regret, nu a putut fi evitat definitiv.
În triada desăvârşirii unităţii naţionale româneşti de la 1918, Basarabia a fost prima. Provincia dintre Prut şi Nistru a decis să se unească cu ţăra în situaţia în care soarta României era incertă. Fiii Basarabiei au votat Unirea din ferma convingere că drepturile şi libertăţile politice, sociale şi naţionale ale românilor basarabeni, cucerite în contextul revoluţiei ruse din februarie 1917, puteau fi asigurate şi garantate doar în cadrul unităţii naţional-statale româneşti. Liderii basarabeni votând Unirea nu au ochit câştiguri, nu au vânat favoruri, nu au ţintit beneficii personale. Din contra, ei puteau să obţină profituri personale conservându-şi o stare privilegiată în afara spaţiului politic românesc.
Prin votarea actului Unirii Basarabiei, anarhia şi războiul civil ce se rostogoleau peste noi din Est au fost oprite la Nistru, dând posibilitate României, în parte şi Europei de Vest, să beneficieze de condiţii normale şi democratice de dezvoltare.
Amintind mai sus că, în 1918, Basarabia a fost prima dintre provinciile înstrăinate care s-a unit cu Ţara, nu am urmărit scopul de a face un clasament al meritelor şi a stabili locuri pe podiumul naţional. Am făcut această constatare pentru a sublinia că românii din Basarabia, alături de cei din Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, au participat efectiv la constituirea României moderne. Astăzi, noi, urmaşii ctitorilor statului naţional român, suntem în drept să pretindem calitatea de cetăţeni ai României, iar odată onoraţi cu această calitate să acţionăm în consecinţă.
Actul Unirii Basarabiei cu România, votat la 27 martie 1918 de către Sfatul Ţării, alcătuit din reprezentanţii tuturor etniilor şi forţelor politice din ţinut, s-a înscris ca parte componentă a firescului proces de constituire a naţiunii române. După unire, la fel de firesc, s-a desfăşurat procesul de desăvârşire a unităţii naţional-statale: a urmat democratizarea societăţii româneşti prin adoptarea Constituţiei de la 1923, la elaborarea căreia au participat reprezentanţii tuturor provinciilor unite; a urmat unificarea administrativă, economică, culturală şi bisericească a întregului popor.
Progresele înregistrate ulterior de Basarabia în dezvoltarea sa politică, economică, culturală şi socială nu sunt altceva decât materializarea dezideratelor generaţiei Unirii de la 1918. Atunci, în anii interbelici, românii din Basarabia, integraţi în hotarele politice şi etnice fireşti, recunoscuţi şi sprijiniţi de celelalte popoare de pe bătrânul continent, au devenit parte a civilizaţiei europene, au beneficiat de drepturi şi libertăţi democratice, de condiţii de dezvoltare naţională firească.
Acţiunea Sfatului Ţării a întrunit adeziunea unor reprezentanţi ai etniilor conlocuitoare, politica parlamentului şi guvernului basarabean a fost orientată spre satisfacerea intereselor tuturor etniilor şi păturilor sociale din provincie, în fine, s-a bucurat de sprijinul comunităţii europene, dacă ar fi să utilizăm o sintagmă din limbajul politic actual. Dovadă în acest sens este recunoaşterea legitimităţii actului Unirii de către Conferinţa păcii de la Paris (1919-1920).
Dar adevărul nu trebuie pronunţat doar de dragul constatărilor academice, faptele înaintaşilor ne obligă să tratăm cu maximă responsabilitate acţiunile noastre de moment şi cele de perspectivă.
Omagierea fruntaşilor basarabeni de la 1917-1918, readucerea în atenţia publică a evenimentelor ce s-au produs în acest spaţiu, aproape un veac în urmă, sunt subiecte cu rezonanţă în realitatea actuală. Viaţa, repetat, ne-a pus, astăzi, în faţă unor noi provocări: cetăţeanul este chemat să conştientizeze locul şi rolul său în istorie, să se pătrundă de ideea apartenenţei la civilizaţia românească şi cea europeană, să-şi asume conştient identitatea lingvistică, culturală şi naţională, să aprecieze şi să onoreze simbolurile naţionale etc.
Actul Unirii Basarabiei cu România şi evenimentele ce s-au consumat imediat, privite din perspectiva istoriei, pot fi apreciate ca o experienţă reuşită de integrare a românilor dintre Prut şi Nistru în spaţiul naţional şi, concomitent, în cel european.
Însă forţele răului au făcut în aşa fel ca Unirea declarată de Sfatul Ţării „de-a pururi şi pentru totdeauna” să fie de scurtă durată. Din păcate, procesul firesc de integrare politică şi economică, acţiunile de sudură sufletească au fost întrerupte brutal de forţele revizioniste care, pe la mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut, devin stăpâne pe scena politică din Europa. Semnarea Pactului Molotov – Ribentropp (23 august 1939) şi punerea în aplicare a prevederilor acestuia, proiectează destinul românilor basarabeni într-un alt spaţiu geopolitic, mult mai feroce decât cel ţarist. Acţiunile represive ale regimului sovietic instaurat în Basarabia în 1940 au ţintit, în primul rând, asupra acelor care au înfăptuit Unirea. Astfel, efectele benefice ale actului Unirii Basarabiei cu România au fost anulate în urma intervenţiei armate a trupelor sovietice asupra României în vara anului 1940.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, românilor de la extremitatea estică le-a fost dat să treacă printr-un diabolic experiment social şi politic, să devină obiectul abuzului şi represiunii, să cunoască totalitarismul în esenţa sa comunistă, să treacă printr-un şir de cataclisme sociale, derivate ale regimului totalitar sovietic.
După cel de-al Doilea Război Mondial, românii din Basarabia au avut statutul de captivi, destinul lor fiind decis în laboratoarele Kremlinului, tot străini scriind şi istoria spaţiului basarabean.
În perioada postbelică, când o parte considerabilă a Europei s-a pomenit sub controlul cvasitotal politic şi militar al Uniunii Sovietice „învingătoare”, românii basarabeni au cunoscut o nouă ediţie de înstrăinare de neam, de ţară, de valorile naţionale şi cele general-umane. De astă dată, sub noul regim, de sorginte totalitară, represiunea, îndoctrinarea politică şi deznaţionalizarea au atins cote inimaginabile. Deportările de la baştină, teroarea înfometării au desfigurat profilul uman şi cel naţional al românilor basarabeni. Consecinţele cataclismului social, naţional şi uman, pe care l-au trăit basarabenii „în lagărul sovietic şi socialist”, astăzi fac anevoios parcursul de integrare a Republicii Moldova în spaţiul naţional şi cel european.
Din aceste două experienţe – prima de viaţă liberă naţională şi cea de-a doua de exterminare naţională, una benefică şi alta amară – trebuie să tragem unele învăţăminte, să formulăm concluziile de rigoare, aşa încât să fim în stare să ne proiectăm viitorul nostru.
Ion NEGREI