Cercetările oamenilor de ştiinţă au dovedit că piatra durează 10.000 de ani, hârtia, 1000, iar mediile digitale, 10 ani. Un demers ştiinţific (cu titlul Discursul preşedinţilor României despre educaţie), pe care l-am realizat în urmă cu şapte ani – odată cu iniţierea programului de ţară România educată – mi-a arătat că fiecare preşedinte al României şi-a propus reformarea învăţământului şi că fiecare „reformă” a durat cât mandatul/mandatele prezidenţial(e). Nici mai mult, nici mai puţin. În 15 februarie 2016, a fost lansată Dezbaterea Naţională privind Educaţia şi Cercetarea din România pentru perioada 2016-2017. Cu această ocazie, preşedintele în funcţie a rostit un discurs (patru pagini) în care erau folosite n derivate ale verbului a educa. Această situaţie m-a făcut să mă întreb cum au fost în anii de după 1989 discursurile preşedinţilor României referitoare la învăţământul românesc. Le-am analizat pe toate (mesaje, alocuţiuni, discursuri, conferinţe de presă) care există în tematica Cultură, învăţământ, sănătate a motorului de căutare de pe site-ul Preşedintele României pentru perioada 1992-2016. Am vrut să aflu ce şi-a propus fiecare preşedinte şi ce loc a ocupat problematica şcolii în discursurile şefilor noştri de stat, de după comunism. Am citit o mulţime de texte. Mai bine sau mai puţin bine scrise. Cu sens sau fără sens. Cu idei sau fără idei. De dimensiuni ample sau restrânse. Toate oglindesc o realitate. Toţi preşedinţii României postcomuniste au vorbit enorm despre învăţământ, despre educaţie. Pentru toţi, cel puţin declarativ, şcoala a fost o prioritate naţională şi fiecare a înţeles foarte bine că va avea de câştigat dacă se va arăta interesat de această problemă. De aceea, fiecare dintre preşedinţii României a propus reformarea învăţământului. În mandatul 1992-1996, preşedintele Ion Iliescu iniţiază Proiectul multi-limbaj (program naţional privind educaţia tinerei generaţii potrivit cerinţelor societăţii informaţionale), „parte componentă a Strategiei naţionale privind dezvolarea economicosocială şi integrarea României în Uniunea Europeană”. În discursurile analizate, pentru mandatele 1992-1996, 2000-2004, se găsesc următoarele idei/propuneri principale: educaţia se află într-un moment de răscruce; învăţământul este o prioritate naţională; educaţia este un factor al schimbării; educaţia este cheia dezvoltării de mâine; în învăţământ există dificultăţi în plan material; competiţia este câştigată de societatea care investeşte în învăţământ; promovarea valorilor; formarea unor personalităţi integre, armonioase, creative; forme de stimulare a copiilor de excepţie; înfiinţarea unor centre de excelenţă; aducerea în circuitul naţional a creaţiilor unor artişti; program pentru reîntoarcerea tinerilor plecaţi din ţară; conceperea unor lucrări ştiinţifice pentru vizibilitatea în spaţiul cultural internaţional; constituirea ICR; examinarea personalului din instituţiile de învăţământ; mecanism activ al sponsorizării şi al mecenatului; amplificarea capitalului extraordinar de care dispune România; apel la solidaritate. În mandatul preşedintelui Emil Constantinescu (1996-2000) este lansat programul naţional România educaţional (Bucureşti, Palatul Copiilor, 19 mai 1999). Iată ce spunea preşedintele de atunci despre acest proiect de ţară: „ (…) Este un moment – aş îndrăzni să spun – aproape istoric, de asumare a responsabilităţii de către toţi cei care formează acest segment atât de important al societăţii româneşti. (…)
Doamnelor şi domnilor, lansarea unui program naţional de educaţie este oricând şi oriunde un eveniment crucial în viaţa unei societăţi. Pentru că secole şi milenii au consacrat un adevăr care astăzi a devenit şi mai evident şi mai pregnant: educaţia reprezintă epicentrul oricărei evoluţii”. Ideile, concepţiile despre învăţământ vehiculate în discursurile preşedintelui Emil Constantinescu au fost: educaţia de la noi se află într-un moment istoric; lansarea programului România educaţional este un eveniment crucial; educaţia este o prioritate naţională; educaţia este epicentrul evoluţiei; existenţa unui buget care nemulţumeşte; importanţa competitivităţii în societate; promovarea valorilor; educaţia individului; tineretul trebuie să fie înalt educat; crearea unor centre de excelenţă; conceperea unui program pentru întoarcerea elitelor româneşti; existenţa unui capital intelectual deosebit; apelul la solidaritate; eliminarea triajului dur la admiterea la facultate. Vedeţi vreo deosebire? În perioada 2004-2014 concepţiile şi propunerile preşedintelui Traian Băsescu despre/pentru sistemul de învăţământ din România au fost: competitivitatea (educaţia înseamnă competitivitate); cercetarea, inovarea sunt elemente fundamentale; sincronizarea cu învăţământul internaţional; creşterea exigenţei în sistemul de învăţământ; şanse egale pentru toţi; creşterea calităţii educaţiei; promovarea cărţii scrise; elevii trebuie să aibă un anumit standard de competenţe; necesitatea contribuţiei statului la asigurarea calităţii educaţiei; diminuarea violenţei în şcoli; diminuarea abandonului şcolar; nevoia de un statut care să reglementeze drepturile pe care le are beneficiarul de educaţie. În 2016, preşedintele Klaus Iohannis a propus un „proiect ambiţios” pe care l-a supranumit România educată. Ideile despre educaţie sunt tot cele din discursurile din perioada 2014-2016. Comentariile sunt de prisos. Fiecare poate constata ce s-a vorbit şi ce s-a realizat, precum şi ce noutăţi a presupus fiecare proiect… Închei rugându-l pe viitorul preşedinte al României – oricine va fi acesta – ca măcar numele următorului proiect de reformă să se refere mai întâi la învăţământ şi abia apoi la educaţie. (N. R. – Preluare după România literară nr. 42-43/2023)
Alexandra-Florina MĂNESCU