Parafrazându-l pe Sfântul Apostol Pavel (Evrei XIII, 7), aş adresa un mesaj tuturor cadrelor didactice din sistemul de învăţământ: Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri, care v-au grăit învăţătura…; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le exemplul…
Consider că, dintotdeauna, dascălii şi-au înţeles menirea pe care au avut-o în luminarea poporului, pornind de la îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei XXVIII, 19-20), chiar şi atunci când au traversat perioade tulburi.
Profesorul trebuie să vorbească omului din societatea în care trăieşte, nu în trecut sau viitor. Când Mântuitorul a afirmat: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan XIV, 6), a unificat practic, într-un concept general toate etapele vieţii umane: trecut, prezent şi viitor.
Fondatorul educaţiei moderne, John Amos Comenius (1592-1670), în „Didactica Magna” îi îndeamnă pe educatori să imite soarele în lucrarea lor pedagogică. Precum soarele (cerul) oferă plantelor lumină şi căldură, uneori ploaie, vânt, fulgere, aşa şi profesorul trebuie să dăruiască şcolarilor iubire, poveţe, seriozitate, uneori mustrare, iar rareori chiar şi pedepse.
Recitind o parte dintre articolele publicate în seria veche a revistei Apostolul, în perioada 1934-1943, am constatat necesitatea şi, mai ales, actualitatea unor subiecte de etică, morală şi religie precum: Creştinismul în educaţie, Iubirea de aproapele, Educaţia caracterului, Creştinismul în educaţie, Şcoala şi Biserica, Valoarea tradiţiei religioase pentru conservarea unui popor, Ştiinţă şi religie, Rugăciunea şi importanţa ei educativă, Răspândirea creştinismului între oameni, Biserica vie, Credinţă, Rugăciune, Tagma bisericească de mir din Piatra-Neamţ la 1859, Biserica şi eroii neamului etc. Adevărata educaţie nu poate fi concepută fără a viza aspectele moral-religioase.
Educaţia din şcoala românească a avut, cu unele excepţii, religia şi morala creştină drept axe principale, ce au acţionat ca o adevărată coloană vertebrală în paradigma educaţională.
După o perioadă recentă, tristă din istoria poporului nostru (1947-1989), în care sistemul comunist a eliminat educaţia religioasă din şcoli şi a desfiinţat numeroase facultăţi de teologie şi seminarii teologice, evenimentele din Decembrie 1989 aveau să aducă o reparaţie morală neamului românesc prin reintroducerea învăţământului religios în şcoală.
Criza actuală de ordin moral, despre care aproape toată lumea vorbeşte, a întregului corpus social impune realizarea unei colaborări a instanţelor mai mult sau mai puţin specializate, în vederea revitalizării moral-spirituale a poporului nostru, dintre care religia ocupă un loc aparte. Ce înseamnă omul fără o educaţie religioasă şi fără Dumnezeu se poate observa din anomalia morală a societăţilor post-comuniste, în care se întâmplă atâtea lucruri ciudate. O adevărată avalanşă de curente anticreştine încearcă să destabilizeze idealul tinerilor înainte ca aceştia să-şi fixeze poziţia ascensiunii spirituale. Curente precum ateismul, deismul, spiritismul, ocultismul, yoga, satanismul vin să ţină sufletul tinerilor sub mirajul atractiv al anti-creştinătăţii. Acestora li se adaugă diferite sisteme şi concepte filosofice: pozitivismul, scepticismul, individualismul, erotismul, libertinajul etc. care aduc grave devieri ale concepţiei despre viaţă. Din nefericire, remarcăm cu toţii că şcoala nu se confruntă doar cu scăderea drastică a nivelului la învăţătură şi a interesului pentru studiu al elevilor ci şi cu o degradare ireversibilă a comportamentului acestora. Chiar aş putea spune, fiind puţin dur, că în învăţământul românesc se observă o scădere a bunului simţ din partea elevilor, principala cauză fiind aşa-zisul modernism înţeles şi aplicat total incorect, la care se adaugă violenţa din programele TV, emisiunile de subcultură, non-valorile promovate prin mass-media şi pe reţelele de socializare etc. Toate acestea constituie doar câteva dintre argumentele privind necesitatea educaţiei religioase în şcoală, pe lângă celelalte tipuri de educaţie: ştiinţifică (în domeniile real şi umanist), tehnologică, civică, morală, muzicală, plastică, artistică, ecologică, sanitară, antreprenorială, financiară, fizică etc.
Religiozitatea este esenţială pentru a putea schimba cu adevărat societatea în care trăim, pentru a reda fiinţei umane demnitatea personală, socială şi culturală pentru a se putea realiza. Cât de actuale sunt cuvintele părintelui prof. dr. Mihail Bulacu (1898-1985): Avem un popor cu un suflet bun şi distins în lumea popoarelor europene. Avem o Biserică cu cea mai curată doctrină creştină, păstrată în toată curăţenia ei de la Sfinţii Apostoli şi până la noi… Şi totuşi, masa cea mare a poporului nostru, în frunte cu tineretul, trăieşte viaţa în afară de Biserică, în afară de drumul curat al unei vieţi creştine, chemat de alte preocupări. Bisericile noastre sunt de multe ori goale… Care să fie cauza? Este tocmai lipsa de educaţie creştină a sufletului tânărului încă din şcoală, lipsa de ataşare sufletească către Biserică.
Din datele statistice aflăm că, în anul şcolar 2023-2024, disciplina Religie este predată de un număr de 6.171 profesori (4.479 titulari, 1.507 suplinitori şi 185 titulari de altă specialitate, care au în completarea normei didactice ore de Religie). Dintre aceştia, 230 au obţinut titlul de doctor în teologie. (https://www.edupedu.ro/peste-6-mii-de-profesori-predau-religie-in-acest-an-scolar-potrivit-unui-raport-al-patriarhiei/).
În sistemul de învăţământ preuniversitar, la nivel naţional funcţionează 25 de seminarii teologice liceale, un colegiu ortodox, nouă licee teologice ortodoxe şi un liceu tehnologic, având clase de profil teologic.
Cât priveşte învăţământul universitar, pe cuprinsul Patriarhiei Române funcţionează 11 facultăţi de teologie în cadrul universităţilor (Bucureşti, Cluj-Napoca, Sibiu, Alba Iulia, Iaşi, Constanţa, Craiova, Târgovişte, Piteşti, Arad şi Oradea) şi trei departamente de teologie, incluse în cadrul altor facultăţi (Galaţi, Timişoara şi Baia Mare). Toate acestea pregătesc pe viitorii slujitori ai altarelor şi catedrelor.
Nu putem neglija întreitul scop pe care îl are educaţia religioasă: scopul material (mijlocirea adevărurilor de credinţă şi morală), formal (formarea individului ca persoană prin formarea conştiinţei morale şi a conduitei morale) şi educativ (obţinerea desăvârşirii).
Cinste, respect şi recunoştinţă tuturor celor care s-au preocupat şi se preocupă de educaţia şi formarea profesională a viitoarelor generaţii, întrucât, după cum sublinia marele pedagog John Amos Comenius, Cea mai înaltă artă este aceea, de a forma bine pe om, care este fiinţa cea mai ciudată şi mai schimbătoare şi mai greu de condus dintre toate vieţuitoarele.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA