Aflându-ne în Centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, am considerat că un asemenea subiect nu poate fi trecut uşor cu vederea, cu atât mai mult cu cât nu prea a fost abordat în mediul laic, deşi suntem un stat declarat majoritar ortodox. Conştientizând faptul că actul din 1918 nu a reprezentat rezultatul unor conjuncturi interne sau externe, ci o etapă firească de maturitate social-istorică, un moment culminant al conştiinţei naţionale a poporului nostru, doresc să vă determin interesul asupra reflectării modului în care este reliefată ideea unităţii naţionale şi de credinţă în discursurile clericilor, participanţi activi la evenimentele perioadei menţionate.
Discursurile transmise poporului trebuiau să fie inteligibile pentru întreaga masă, fapt ce se putea realiza printr-un limbaj liturgic, care asigura, la începutul secolului al XX-lea, mijlocul de comunicare între reprezentanţii emancipaţi ai naţiunii şi baza societăţii formată, în mare parte, din ţărani mai puţin ştiutori de carte. Prin discursurile lor, rostite înainte şi în preajma anului 1918, episcopii ortodocşi Ioan I Papp al Aradului, dr. Miron Elie Cristea al Caransebeşului, Vladimir Sinchevici din Basarabia şi cei greco-catolici Demetriu Radu al Oradiei, Valeriu Traian Frenţiu al Lugojului şi Iuliu Hossu al Gherlei etc. au ţinut trează permanent conştiinţa unităţii de neam şi ţară în rândul poporului. Acestor episcopi li s-au adăugat sutele de preoţi care, în fiecare duminică şi sărbătoare, la sfârşitul Sfintei Liturghii, prin cuvântările ţinute au conştientizat populaţia despre ceea ce reprezintă unirea tuturor românilor într-un singur stat.
Unitatea cultural-spirituală este consecinţa firească a unităţii ontologice a unui neam, chiar dacă diversitatea formaţiunilor politice şi a cultelor religioase din spaţiul românesc părea să contrazică acest fapt. Prin activităţile pastoral-misionare, clerul a cultivat sentimentul naţional al unităţii şi a pregătit unirea, independenţa şi neatârnarea Bisericii.
După cum sublinia profesorul Constantin Schifirneţ, „Identitatea românească desemnează ceea ce românii au specific, ca popor distinct de alte comunităţi naţionale, reflectă calea specifică în care ei îşi construiesc cultura şi îşi organizează viaţa privată şi viaţa publică, exprimă modul lor particular de a răspunde la constantele universale ale culturii: îmbrăcăminte, hrană, locuire, religie, joc, artă, comunicare, limbă…” (pentru detalii vezi Constantin Schifirneţ, Identitatea românească în contextul modernităţii tendenţiale, în Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XX, nr. 5 – 6, Bucureşti, 2009, pp. 461 – 480).
Cele două Biserici româneşti din Transilvania (Ortodoxă şi Greco-Catolică) au sprijinit efortul de emancipare naţională prin diverse mijloace. Revistele bisericeşti ortodoxe: Biserica şi şcoala (Arad), Telegraful Român (Sibiu), Foia diecezană şi Lumina (Caransebeş) şi cele ale Bisericii unite precum: Unirea şi Cultura creştină (Blaj), Sionul românesc şi Foaia oficioasă (Lugoj), Vestitorul (Oradea) au reprezentat adevărate tribune de popularizare a informaţiilor, apelurilor şi circularelor venite din partea forurilor naţionale şi bisericeşti pentru realizarea unirii tuturor românilor. Nu trebuie neglijat faptul că, prin funcţiile pe care le-au deţinut unii preoţi precum Ioan Moţa, director al ziarului Libertatea (Orăştie) sau preotul doctor Avram Imbroane, redactor la ziarul Drapelul (Lugoj), ale căror voci erau ascultate, au contribuit la trezirea şi menţinerea sentimentului de unitate şi al dorinţei de unire a românilor. Prin scrierile lor, această misiune a fost privită drept ca un apostolat: „îndeplinim această datorie cu condeiul până în clipa când conştiinţa ţării ne va da prilejul să luăm arma în mână”. (Vezi Dumitru Sultan, Preliminarii ale făuririi statului naţional unitar român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 72).
Episcopia Caransebeşului, prin intermediul ziarului Foaia Diecezană, a anunţat clerul şi populaţia despre adunarea programată la Alba-Iulia în data de 1 Decembrie îndemnându-i pe credincioşii eparhiei să participe la acest „praznic românesc”. Tot în acelaşi ziar a publicat un „manifest” al Consiliului Naţional Central de la Arad, prin care a adus la cunoştinţa statelor lumii „voinţa naţiunii române de a se constitui într-un stat liber şi independent spre a-şi putea validita forţele sale în serviciul culturii şi al libertăţii omeneşti…. Pe teritoriul său strămoşesc naţiunea română este gata să asigure fiecărui popor deplină libertate naţională şi organizarea sa în stat liber şi independent…”. (Foaia Diecezană, Caransebeş, XXXIII, 1918, nr. 44, 11/24 noiembrie, p. 3).
Discursurile transmise poporului trebuiau să fie inteligibile pentru întreaga masă, fapt ce se putea realiza printr-un limbaj liturgic, care asigura, la începutul secolului al XX-lea, mijlocul de comunicare între reprezentanţii emancipaţi ai naţiunii şi baza societăţii formată în mare parte din ţăranii mai puţin ştiutori de carte.
Cei 13 locutori ai Consiliului Naţional Român nu s-au conformat unui statut unic în ceea ce priveşte discursul ţinut la 1 Decembrie 1918. Trei dintre aceştia, Miron Cristea, Iuliu Hossu şi Ioan I. Papp erau episcopi (ultimul fiind locţiitor de mitropolit ortodox al Ardealului), ceea ce justifică prezenţa termenilor cu specific religios în discursul politic al lor. În cazul discursurilor susţinute de Ioan Suciu, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Silviu Dragomir şi Iosif Jumanca se constată lipsa expresiilor cu sens sacru.
Misiunea Bisericii nu a constat numai în propovăduirea unei identităţi creştine moştenite ci motivaţia de a trăi ca neam un mod de viaţă hristic, manifestat în toate domeniile: cultural, social, politic etc. Pregătirea spirituală în vederea înţelegerii că unitatea de neam este necesară şi că dobândirea acesteia reprezintă voinţa divină, implică o detaşare de ceea ce este rău şi promovarea unui dinamism spiritual. Unitatea de neam creează noi raporturi interumane. Modelul unităţii oferit de Crucea lui Hristos care a unit Cerul cu Pământul rămâne suprema revelaţie a iubirii salvatoare a lui Dumnezeu pentru oameni.
Emulând una cu alta, cele două Biserici (Ortodoxă şi Greco-Catolică) au îndrumat poporul român spre o ţintă comună a conservării propriei identităţi şi la realizarea unităţii naţionale.
Astăzi, într-o lume a secularizării şi globalizării, România trebuie să-şi păstreze identitatea şi să-şi promoveze valorile culturale şi spirituale, adevărate simboluri.
Dr. Mihai FLOROAIA