Pe-a lungul vieţii sale zbuciumate, Principesa Ileana, fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României şi a reginei Maria, şi-a amintit mereu minunea trăită în copilărie, atunci când a văzut îngeri. Se afla în camera fratelui ei cel mic, prinţul Mircea, care a murit de febră tifoidă pe când avea mai puţin de patru ani.
„Camera copiilor era luminată de zorii zilei şi am văzut un grup de îngeri în picioare, ca şi cum ar fi stat de vorbă, în jurul patului fratelui meu. Eram conştientă de asta, deşi nu puteam să le aud vocile. Erau îmbrăcaţi în tunici lungi, unduitoare, de diferite culori, cu nuanţe delicate. Părul le cădea până la umeri şi era diferit la culoare, de la blond până la roşcat şi castaniu întunecat. Nu aveau aripi. La picioarele patului fratelui meu, Mircea, stătea o făptură cerească, puţin la o parte de ceilalţi – era înalt şi extrem de frumos, cu aripi mari, albe. În mâna dreaptă ţinea o lumânare aprinsă; nu părea să aparţină de grupul de îngeri adunaţi împrejurul patului. Era clar că stătea deoparte de pază. Am ştiut că el era îngerul păzitor.
Apoi mi-am dat seama că la picioarele patului meu stătea o fiinţă cerească asemănătoare. Era înalt, tunica lui era de un albastru întunecat, cu mâneci largi. Părul lui era castaniu, faţa ovală şi frumuseţea lui era în aşa fel încât nu pot s-o descriu, pentru că nu se poate compara cu nimic omenesc. Aripile lui erau ridicate în sus, în spatele său. O mână era ridicată către piept, în timp ce în cealaltă ţinea o lumânare aprinsă.
Zâmbetul lui poate fi descris ca angelic; dinspre el se revărsa dragoste, blândeţe, înţelegere şi încurajare. Încântată, m-am strecurat de sub cuvertură şi, îngenunchind la capătul patului, mi-am întins mâna cu dorinţa arzătoare de a-l atinge pe păzitorul meu cel zâmbitor, dar el s-a dat un pas înapoi, a întins o mână ca un avertisment şi a clătinat blând din cap. Eram atât de aproape de el, încât aş fi putut să ajung la el cu uşurinţă. «O, te rog, nu pleca!», am strigat; la aceste cuvinte, toţi ceilalţi îngeri s-au uitat la mine şi mi s-a părut că aud un râs argintiu, dar de sunet nu sunt atât de sigură, deşi ştiu că au râs. După aceea, au dispărut.
Eram doar un copil atunci când l-am văzut pe îngerul meu păzitor. Cu trecerea timpului, îmi mai aminteam sporadic de el şi-i recunoşteam prezenţa, dar, în majoritatea timpului, l-am ignorat…” (Maica Alexandra – Principesa Ileana, „Sfinţii Îngeri”, Still River, Mass.: St. Bede’s Publications, 1981, p.193)
Cuvântul „înger” provine din grecescul „angellos”, care înseamnă „mesager”. După cum afirmă Sfântul Ioan Damaschin, îngerii sunt „lumini spirituale secundare, care îşi au luminarea din lumina primară fără de început. Nu au nevoie de limbă şi de auz, ci îşi transmit unii altora propriile lor gânduri şi hotărâri, fără să rostească un cuvânt.”
Totodată, părintele Serafim Rose subliniază faptul că, de-a lungul istoriei creştine, îngerii s-au arătat întotdeauna în aceeaşi formă, a unor tineri strălucitori cu veşminte albe.
Irina NASTASIU