Arhicunoscută, şi va rămîne pentru viitorime, este aprecierea lui Kogălniceanu: „Unirea naţiunea a făcut-o”, despre evenimentul crucial al românilor de la 24 ianuarie 1859. Dar naţiunea ar rămîne un concept teoretic, lipsit de conţinut, dacă n-am simţi în spatele conceptului milioanele de români, care au muncit, militat şi luptat pentru Unire, iar între aceştia, pe fruntaşii lor, mai cu seamă marile personalităţi, marii bărbaţi ai vremii care şi-au dăruit mintea şi sufletul, întreaga energie şi, nu de puţine ori, averea pentru realizarea ei (Kogălniceanu, Cuza, Ghica, Alecsandri, Bolintineanu, Negri ş.a.), între care Vasile Alecsandri e unul dintre cei de frunte.
Despre acest mare român, bardul nostru naţional, ne propunem a aduce în faţa d-voastră unele informaţii, poate cunoscute, poate mai puţin cunoscute, privind rolul pe care l-a avut în pregătirea şi desfăşurarea Unirii de la 24 ianuarie 1859.
Din documentele cercetate constatăm că poetul provine dintr-o familie boierească neaoşă, afirmată către sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi mai ales în primele decenii ale sec. al XIX-lea, mai întîi prin Mihalache Alexandru, bunicul, apoi prin Vasile Alecsandri, tatăl poetului (n. 1792) urcînd pe rînd treptele dregătoriilor administrative şi ale rangurilor boiereşti (medelnicer, vameş la visteria domnească la Iaşi, sub Mihail Şuţu, paharnic, căminar, spătar, ispravnic şi vornic) agonisind şi o avere ce sporeşte de la an la an încît către 1840 cuprindea moşiile Mirceştii- pe Siret, Pătrăşcanii şi Borzeştii- pe Trotuş, Moimeştii- în apropierea Iaşilor, Văcăuţii sau Baţura, primită cu 15000 de galbeni în schimbul moşiei Bozia, din poarta Fălciului, o vie la Copou, prăvălii în Iaşi, peste drum de Mitropolie etc).
Tatăl poetului, boier harnic, antrenat permanent în treburile familiei, nu este lipsit de sensibilitate, aplecare spre cultură şi artă, oferind copiilor săi un cîmp prielnic pentru afirmare, orientîndu-i spre şcoală şi asigurîndu-le toate condiţiile. Vasile Alecsandri îşi petrece copilăria în sînul acestei familii unite, neatinse de corupţie, într-o atmosferă de moralitate şi afecţiune, sub supravegherea părinţilor şi în special a mamei sale. Poetul nu era singur, avea o soră mai mare, Catinca, şi un frate mai mic, Iancu, ce au beneficiat mai întîi de o pregătire în particular, apoi la şcolile din Iaşi şi din străinătate.
În 1834, la numai 13 ani, tatăl scriitorului, după moda şi modelul familiilor boiereşti, îşi trimite fiul la studii în străinătate, la Paris, încheindu-se astfel o primă etapă în viaţa şi devenirea poetului, poate cea mai frumoasă, din care, peste vreme, va rămîne în memoria sa imaginea atît de luminoasă a celui mai bun prieten, Vasile Porojan, fiu de rob ţigan, pe care Alecsandri îl va elibera, mai tîrziu, alături de ceilalţi ţigani de pe moşie.
Dincolo de studiile sistematice sau de cele în particular, la Paris, adolescentul şi apoi tînărul Alecsandri ia contact cu o nouă cultură şi civilizaţie, e atent şi se implică în procesul de modernizare a vieţii în plan economico – material, dar mai ales spiritual – artistic, leagă trainice prietenii cu tinerii din Ţara Românească, aflaţi şi ei la studii (Ion Ghica, Nicolae Cantacuzino Paşcanu, Iancu Filipescu Vulpache etc), cunoaşte familii şi oameni din Franţa, de care se leagă prin mii de fire vizibile şi invizibile şi care-i vor fi de mare folos mai tîrziu în pregătirea şi recunoaşterea Unirii.
Perioada studiilor la Paris, chiar dacă nu s-a finalizat cu absolvirea studiilor universitare, la Sorbona, a însemnat uriaşe acumulări spirituale, care l-au electrizat pe tînărul Alecsandri şi care, reîntors în patrie, după mai bine de cinci ani, era animat din toată fiinţa să înfăptuiască şi în Moldova, pe plaiurile natale, la Iaşi, prefaceri mari economice, politice, sociale şi culturale la fel ca în Apus.
Ştefan CORNEANU
(continuare în numărul viitor)