Dincolo de explicaţiile care ţin de conjunctură (un arbitraj favorabil în finală, un adversar mai obosit etc.), victoria Franţei vine dintr-o cultură a construirii succesului.
Sigur, ea s-a câştigat pe teren cu fotbalişti uriaşi, dar s-a câştigat pentru că pe lângă aceştia care au fost la Moscova mai sunt acasă mii şi mii de fotbalişti francezi buni şi foarte buni. Care au fost crescuţi să devină aşa.
Victoria Franţei vine în ciuda rasiştilor cu mintea îngustă, la mare căutare în secolul XXI, care îşi fac din omul portocaliu chip cioplit. Nu e însă o victorie africană decât dacă înţelegi din viaţă cât ciobanii mistici de la noi de pe tarla. E o problemă de cultură. Imperiul colonial francez a fost construit pe promisiunea: când veţi creşte, veţi fi francezi (spre deosebire de cel englez, care promitea altceva: când veţi creşte, veţi fi liberi). Toţi aceşti copii de emigranţi din Africa au fost crescuţi ca să devină francezi, ei sunt francezi, ei aduc astăzi glorie Franţei, şi asta e o veste grozavă pentru umanitate. Ea e demonstraţia că o societate deschisă câştigă întotdeauna mai mult decât una care se închide şi se baricadează între graniţe.
Altfel, fotbalul e un joc care ţine enorm de imaginar. Românii s-au năpustit să ţină cu Croaţia, fiindcă s-au simţit bine în concediu de odihnă, vara, în Dubrovnik sau în, mă iertaţi, Pula. Românii care iubesc Franţa o iubesc pentru vin, melci şi Edith Piaf, nu pentru fuleul lui Mbappé (nu s-a mai văzut aşa adolescent în fotbal, de la Pelé încoace).
Dar toate acestea nu explică nimic. Explicaţia pentru care Franţa a devenit campioană mondială (a jucat trei finale în ultimii douăzeci de ani) este alta: fotbalul francez a muncit raţional, cu metodă, la selecţia copiilor, la formarea lor. Fotbalul juvenil e în Franţa o sărbătoare programată, nu o întâmplare, ceea ce înseamnă că Franţa va mai câştiga titluri europene şi mondiale şi nu va depinde de generaţii de excepţie.
Franţa a devenit campioană mondială pentru că s-a programat să devină aşa, nu s-a câştigat la loz în plic. Asta face o cultură mare. Devine şi se reinventează de fiecare dată.
Franţa a pariat – şi nu de ieri – pe muncă titanică, pe organizare riguroasă, pe sistem.
Franţa a triumfat pentru că e, dacă nu vi se pare prea mult, un proletar cartezian, între ţări care s-au agăţat fie de ritualistică magică, fie de banalitatea excepţionalului.
Franţa a devenit campioană mondială pentru că s-a programat să devină aşa, nu s-a câştigat la loz în plic. Asta face o cultură mare. Devine şi se reinventează de fiecare dată.
(N.R.- Preluare din www.ziarulmetropolis.ro)
Andrei CRĂCIUN