Nu Pământul aparţine omului, ci omul aparţine pământului. (Sieux Seattle)
Dacă pentru generaţiile mature şi cele vârstnice schimbarea mentalităţii reprezintă un proces îndelungat şi sinuos, o problemă educaţională de prim ordin este cea referitoare la percepţia adolescenţilor, a tinerilor cu privire la conservarea mediului. Ei sunt agenţii acţiunii sociale în secolul al XXI-lea, societatea în care vor trăi depinde în mare măsură de concepţia pe care şi-o formează acum, în anii şcolarităţii despre ocrotirea şi păstrarea frumuseţilor naturale.
Ecologia constituie un domeniu al ştiinţelor despre viaţă care are din ce în ce mai multă importanţă. Ca în cazul multor discipline numele şi definiţia conferite ecologiei, spun mult despre cei chemaţi să-i cunoască conţinutul şi să-i pătrundă semnificaţiile. O serie de evenimente, cu un puternic impact social, precum celebrele maree negre ori accidente nucleare, în frunte cu cel de la Cernobîl (26 aprilie 1986), au zguduit din inerţie opinia publică şi au introdus treptat ecologia în rândurile preocupărilor individului şi comunităţilor. Etimologic, ecologia reprezintă ştiinţa habitatului, respectiv o ramură a biologiei care studiază interacţiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor. Dar evident, semnificaţiile sale au fost mult amplificate şi diversificate de-a lungul timpului.
Născută ca o ramură a biologiei, nimeni nu prevestea ecologiei un strălucit viitor social. Dar, treptat implicaţiile sale s-au diversificat, amplificat şi complicat. Studiind echilibrele naturale, ecologiştii au prevăzut degradarea lor treptată; după câteva decenii dezvoltarea societăţii industriale a modificat profund mediul planetar. Apariţia şi amplificarea poluărilor, dispariţia unor specii, afirmarea problemelor globale, au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. Concluzia relevată tot de ecologie este şi ea fundamentală: omul nu poate să acţioneze la nesfârşit asupra mediului său fără a pune în discuţie ruperea absolută a echilibrelor ecologice esenţiale. Pe această cale s-a impus o altă noţiune – problemă cheie a lumii contemporane – protecţia mediului.
Trecerea ecologiei de la stadiul de simplă disciplină ştiinţifică la cea de problemă a conştiinţei comune reprezintă una din marile cuceriri ale secolului al XX-lea.
M-am întrebat adesea care sunt motivele dezastrelor naturale manifestate în ultimul timp în toată lumea: inundaţii, cutremure, alunecări de teren, tornade, valuri uriaşe etc. Am înţeles ulterior, din explicaţiile specialiştilor, că poluarea a determinat schimbări climatice, că a generat fenomene extreme, că a bulversat ordinea obişnuită a manifestărilor naturii. Deşi perfect logică, această motivare mi s-a părut mult prea rigidă.
Căutând răspunsuri în alte domenii, am înţeles de fapt că natura se revoltă, că nu mai suportă atâta agresiune, că strigă disperată după ajutor într-o manieră care să ne oblige la „trezire”. Inundaţiile sunt doar lacrimile unui plâns amar, nealinat; tornadele sunt expresia furiei unei naturi suferinde, victimă a nepăsării noastre.
Întrebându-mă retoric ce am făcut eu pentru îndreptarea acestei situaţii, m-am ruşinat, pentru că nu am făcut aproape nimic. Grija manifestată pentru mediul ce mă înconjoară nu însemna mare lucru, privită individual, dar, însoţită de comportamente asemănătoare, ar fi putut însemna ceva mai mult.
Profesia de dascăl însemna un aliat în realizarea dorinţei de a face ceva pentru „darul nostru nepreţuit”, natura. Sădirea în inimile şi conştiinţele copiilor a sentimentului responsabilităţii pentru păstrarea mediului înconjurător era un pas înainte.
Obiectivele specifice educaţiei ecologice pot fi:
– să formeze generaţii de oameni cu o sănătoasă conştiinţă etică referitoare la apărarea şi conservarea mediului;
– să creeze unele concepţii şi convingeri pentru generaţia actuală şi, mai ales, generaţiile urmatoare de a schimba progresiv actuala tehnologie poluantă cu un ansamblu de activităţi umane nepoluante;
– să sesizeze că raţionalitatea omenirii înseamnă şi raţionalitatea în raport cu propriul mediu de viaţă etc.
Obiectivele mai sus menţionate ar avea ca finalităţi:
– înţelegerea naturii complexe, a mediului pentru o utilizare prudentă şi raţională a resurselor acestora;
– formarea unei conştiinţe ecologice;
– cooperarea pentru conservarea şi ameliorarea mediului etc.
Educaţia ecologică este oportună şi, cu cât este începută de la o vârstă cât mai fragedă, cu atât are şanse mai mari de reuşită. O condiţie esenţială a realizării acestei educaţii ecologice este ca ea să se conceapă în natură şi pentru natură.
Elevii trebuie învaţati să înţeleagă natura, să îi aprecieze frumuseţea, să-i descopere componentele şi particularităţile, să se apropie de ea şi să o protejeze.
Entuziasmul copiilor în rezolvarea problemelor societăţii legate de distrugerea mediului, credinţa lor sinceră că pot schimba lumea, voluntariatul în slujba binelui transformă reguli simple în comportamente sanătoase şi eficiente de protejare a naturii.
Educaţia ecologică nu are nevoie de o disciplină specială, ea se regăseşte în toate disciplinele din cadrul ariilor curriculare prin diferite tipuri de activităţi.
Limba şi literatura română este disciplina ce oferă atmosfera adecvată manifestărilor de ordin afectiv ale elevilor. Studierea unor texte literare despre natură; crearea de texte în versuri sau în proză care să ilustreze frumuseţea naturii, legătura dintre plante, animale şi om; elaborarea unor scrisori, mesaje, afişe pe teme de ecologie – sunt mijloace care mobilizează deplin elevii, afectiv şi intelectual.
Matematica, aparent incompatibilă cu tematica legată de mediu, oferă modalităţi specifice de realizare a educaţiei ecologice. Spre exemplu, capitolul Elemente de geometrie oferă posibilitatea recuperării, refolosirii hârtiei prin decuparea unor figure geometrice desenate pe resturi de hârtie, construirea unor corpuri geometrice din resturi de carton. Prin compunerea şi rezolvarea unor probleme, elevii pot fi puşi în situaţia de a evalua în cifre exacte efecte ale acţiunii necontrolate a omului asupra naturii (Aflaţi aria suprafeţei defrişate abuziv, ştiind că 1500 de arbori au fost doborâţi pe lungimea terenului dreptunghiular şi 300 pe lăţime, iar distanţa dintre arbori era de 1m).
Ştiinţe este disciplina prin studiul căreia copilul dobândeşte în mod organizat cunoştinţe cu privire la mediul înconjurător, la componentele acestuia, la poluare şi consecinţe pe termen scurt şi pe termen lung, la modalităţile de prevenire a degradărilor şi la acţiunile de ecologizare. Valenţele educative ale unor lecţii precum: „Ce este solul?”, „Ce este apa?”, „Ce este aerul?”, „De ce există vieţuitoare pe cale de dispariţie?”, „Adaptarea plantelor şi animalelor la mediu”, „Medii de viaţă”, pot fi puse în valoare prin diverse modalităţi: plantarea şi îngrijirea plantelor din clasă, din curtea şcolii; activităţi de observare în grădini şi livezi; observarea pădurii în anotimpuri diferite; completarea portofoliilor cu informaţii din mass media prezentând cazuri grave de poluare, de salvare a vieţuitoarelor în împrejurări critice; participarea la acţiuni de ecologizare a unor zone.
Educaţia civică are un rol aparte datorită contribuţiei la dezvoltarea conştiinţei legate de protecţia mediului, la înţelegerea comportamentelor adecvate anumitor condiţii şi situaţii. Elaborarea şi discutarea unor studii de caz care să ilustreze relaţiile dintre om şi plante sau om şi animale; realizarea unor scurte povestiri pornind de la o situaţie dată, de la un comportament potrivit sau nepotrivit faţă de mediu; discutarea încălcării dreptului la sănătate atunci când copiii trăiesc într-un oraş poluat; discutarea unor cazuri reale sau imaginate care solicită decizie şi exprimarea părerilor personale – sunt modalităţi de educare în spirit ecologic.
Evidenţierea rolului pădurilor şi apelor, a întregii naturi în luptele duse de români împotriva cotropitorilor, dau posibilitatea abordării mediului ca factor determinant al vieţii oamenilor. Astfel şi disciplina Istorie contribuie la educaţia ecologică.
Geografia este disciplina care pune elevii în situaţia de a observa marea complexitate a fenomenelor naturale, legătura şi interdependenţa dintre acestea. Studierea unor aspecte referitoare la poluarea mediului din diverse zone; aplicarea unor modalităţi de prevenire a degradărilor (amplasarea de coşuri în parcuri şi zone turistice, plantarea de arbori, protejarea surselor de apă); întreţinerea zonei în care se află şcoala prin îngrijirea spaţiilor verzi, a copacilor; excursiile, reprezintă activităţi de cunoaştere şi protejare a naturii.
Educaţia plastică şi abilităţile practice oferă posibilitatea refolosirii unor materiale (hârtie, mase plastice, sticlă, deşeuri textile) şi punerea în valoare a creativităţii copiilor prin lucrări cu teme legate de natură. Desenele, colajele, afişele cu mesaj ecologic înbină informaţia ştiinţifică şi latura estetică.
Educaţia muzicală reuşeşte, prin învăţarea unor cântece despre plante şi animale, să aducă elevii mai aproape de natură, să transforme mediul într-un loc prietenos.
Disciplinele opţionale constituie o alternativă ce oferă învăţătorului prilejul de a aborda problema mediului ca pe o componentă esenţială a educaţiei şi dau posibilitatea însuşirii cunoştinţelor într-un mod plăcut şi util.
Pornind de la ideea abordării interdisciplinare a problemelor legate de mediu, în decursul unei săptămâni putem realiza chiar proiecte cu tematică ecologică: „Pădurea, prietena mea”, „Un mediu sănătos este şi responsabilitatea ta!, „Omul, prieten şi duşman al naturii”, „Pământul, casa noastră”. Elaborând minuţios planurile, tematica; alegând bine metodele şi mijloacele; adaptând subiectele supuse atenţiei caracteristicilor disciplinelor didactice, vom putea dedica mediului atenţia cuvenită şi vom stimula atitudinea responsabilă a copiilor faţă de tot ceea ce îi înconjoară.
Este important să precizăm elevilor faptul că natura a fost în toate timpurile şi o sursă de inspiraţie poetică pentru mânuitorii condeiului şi penelului. Dar ea n-a fost numai muza inspiratoare a artelor culte, ci a constituit izvorul cel mai de preţ al artiştilor populari. La toate popoarele, obiectele de uz casnic (vase, ţesături, cusături, mânerele unor obiecte, sunt împodobite cu motive vegetale. La noi în ţară, în diferite regiuni se împletesc motivele vegetale cu cele animale. Există o preocupare la nivel mondial ca în arta vestimentară să nu se mai folosească blănuri de animale naturale, ci artificiale. Motivele vegetale şi animale se întâlnesc în desenele vitraliilor unor mănăstiri; pe porţile de lemn sculptate de artişti populari, pe brâiele de broderie în piatră a bisericilor. Ca exemplu, le-am evocat biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi.
Abordarea aceluiaşi subiect în cadrul diferitelor discipline, din altă perspectivă, cu alte mijloace; sintetizarea finală a ideilor desprinse şi găsirea soluţiilor, vor face ca latura informativă şi latura formativă a activităţilor să se armonizeze, iar finalitatea să fie cea aşteptată.
Şcoala are obligaţia de a organiza o vie şi susţinută mişcare de ocrotire a mediului, iar elevii pot să formeze marele detaşament de apărători ai naturii. Adevărata educaţie în materie de ecologie îşi va atinge scopul când se va reuşi ca elevii să fie convinşi de necesitatea ocrotirii naturii şi vor deveni factori activi în acţiunea de conciliere a omului cu natura. Educaţia cu privire la mediu trebuie să dezvolte la nivelul întregii populaţii atitudini de respect şi responsabilitate faţă de resursele naturale în vederea ocrotirii lor.
Pentru atingerea acestui ţel, o importanţă deosebită o are sistemul educaţional. Acest sistem este menit să dezvolte conştiinţa ecologică a oamenilor, în aşa fel încât fiecare membru al societăţii să devină conştient de locul şi rolul său în natură şi societate.
Omul epuizează resursele energetice din natură şi accelerează procesele antropice. Încă de la apariţia sa pe Terra, „Homo sapiens” a influenţat mediul natural în sensul dorit de el, pentru a-şi asigura protecţie, hrană, căldură, deci supravieţuirea şi dezvoltarea. Acţiunea de ocrotire a naturii se poate realiza pe deplin numai prin asocierea măsurilor juridice şi adminitrative cu cele educaţionale.
Schimbarea mentalităţii oamenilor nu este uşoară, dar fără o educaţie în acest sens, orice acţiune de ocrotire a mediului este supusă eşecului. Educaţia în domeniul ocrotirii naturii trebuie să înceapă din fragedă copilărie şi să fie continuată în tot timpul anilor de şcoală, cât şi în afara şcolii.
Ceasul de faţă ne cere stăruitor să convertim nostalgia vagă într-o conştiinţă generală fermă, activă, de comuniune cu structura şi dinamica naturii, a cărei ocrotire nu mai este o problemă a naturaliştilor, ci a omului însuşi.
PIPP. Camelia Elena MIHALACHE
Colegiul Tehnologic „Spiru Haret” Piatra-Neamţ
Bibliografie
Mohan Gh., Ardelean A. Ecologie şi protecţia mediului, Ed. Scaiul, Bucureşti, 1993
Neacşu P. Olteanu I. Ecologia, Tipografia Universităţii din Craiova, 1996
Mohan Gh., Neacşu P. Teorii, legi, ipoteze şi concepţii în biologie, Ed. Scaiul, Bucureşti, 1992.
Rubrică coordonată de prof. Elena-Roxana IRINA – CCD Neamţ