O promoţie care nu a făcut niciodată zgomot, dar a făcut întotdeauna performanţă
Este un lucru binecunoscut, că la Colegiul Naţional „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ există un cult al onorării personalităţilor care au contribuit la progresul acestei instituţii, şi care s-au remarcat prin dăruire faţă de profesie. În acest perimetru se înscrie şi dublul eveniment care a avut loc aici, duminică, 18.07.2021, cu începere de la ora 11. Este vorba despre întâlnirea promoţiei 1952 a Liceului „Petru Rareş”, la care s-a adăugat celebrarea unuia dintre membrii de seamă ai acesteia, cu ocazia împlinirii unei frumoase vârste. Eroul zilei, aşadar, născut pe 18.07.1933 a fost domnul profesor şi director Mihai-Emilian Mancaş, către care s-au îndreptat toate gândurile bune, urările şi felicitările invitaţilor.
În deschidere a luat cuvântul domnul director al CNPR, profesorul Grigoruţă Oniciuc: „Cu privire la relaţia mea cu domnul profesor Mancaş, vreau doar să punctez că în perioada în care ne gândeam cum să organizăm celebrarea celor 150 de ani de existenţă a liceului, împreună cu domnia-sa, pe telefon, prin tot felul de mijloace media ne-am informat reciproc despre gânduri, despre temeri, despre planuri, şi foarte multe lucruri au putut fi realizate atunci. Simbolul regal „Straja Ţării”, care a fost identificat pe unul din pereţii clădirii, a fost o provocare pe care domnia-sa mi-a lansat-o şi mă bucur nespus că a fost dusă la bun sfârşit. Bunul Dumnezeu a făcut posibil să ne vedem astăzi, ne-a oferit ocazia să vă urăm să fiţi sănătos, să ne sfătuiţi în continuare, pentru că avem multe lucruri de recuperat din istoria acestei şcoli.”
Şirul omagierilor a continuat cu discursul profesorului Mihai Obreja, inspector general al ISJ Neamţ, la rândul său fost director al Rareşului: „Dintotdeauna am avut dorinţa să aflu cât mai multe despre istoria acestei şcoli, istorie construită prin oameni de valoare. De aceea gândul meu se îndreaptă spre profesorii care au fost şi spre directori, dintre care unii au condus în perioade mai delicate. Domnul Mancaş a devenit director puţin înaintea anului centenarului liceului, şi pentru că este ziua domniei sale vreau să-i urez mulţi ani cu sănătate, şi să-l încurajez să continue să se ocupe cu scrisul, pentru că asta înseamnă un alt mod de viaţă. Mă bucur că cei de la Dobreni au decis ca şcoala de acolo să poarte numele dvs.”
În atmosfera deja supraîncărcată de emoţie, cei prezenţi – fie că erau colegi de generaţie, membri ai familiei, foşti elevi, foşti colegi de cancelarie, prieteni – au savurat expunerea domnului Mihai-Emilian Mancaş, din care selectăm: „În istoria acestei instituţii, promoţia noastră nu a făcut niciodată zgomot, dar a făcut întotdeauna performanţă. Toţi au promovat bacalaureatul, numai doi nu au făcut facultate, au fost peste 40 de ingineri, mulţi profesori de matematică, medici etc. Important pentru mine este că am fost parte din ceea ce s-a chemat reformă, la data aceea reformă de tip sovietic. De fiecare dată când am reintrat în liceu în ultimii 20 de ani am văzut că ceea ce în visele noastre nu s-a putut realiza, s-a înfăptuit în ultimul timp, sub conducerea celui mai longeviv director al Rareşului – profesorul Mihai Obreja – dar şi a actualului director, Grigoruţă Oniciuc, care ne-a adus decoraţia regală şi recunoaşterea situării colegiului între primele cinci din ţară.”
Pe lângă menirea de profesor, domnul Mihai Emilian Mancaş a fost şi este poet, prozator, dramaturg, eseist. Şi în plus un foarte îndrăgit colaborator al revistei „Apostolul”. Am adresat domniei sale salutul revistei noastre cu această ocazie festivă şi am solicitat exprimarea câtorva gânduri legate de această lungă şi fructuoasă colaborare: „Eram dator să scriu la «revista noastră», pentru că, aşa cum ştiţi, întemeietorii acesteia erau dobreni de-ai mei – Constantin Luchian şi Mihai Avădanei. Iar printre colaboratori se aflau şi părinţii mei, care au fost învăţători şi un unchi de-al meu. Prima serie a revistei Apostolul a fost foarte puternic susţinută de dascăli plecaţi de la Dobreni, de unde sunt şi eu. Cred că şi de aceea la Apostolul m-am simţit ca acasă. Cum am început să colaborez? Cu multă sfială, cu ocazia unei aniversări a revistei. Oricum, deşi revista a reapărut în 1999, la început am fost un colaborator sporadic, până prin 2010-2011 când domnul Mircea Zaharia, redactorul-şef, m-a tot „ispitit”, propunându-mi să evoc personalităţi ale liceului, momente, fapte. Am făcut practic o ziaristică pe două planuri: unul cu caracter istoric – cu evocări asupra evoluţiei Rareşului şi a învăţă- mântului, dar şi unul legat de eterna reformă a învăţământului. Şi cred că n-a fost reformă, ci revoluţie. Pentru că noi, aici, pentru prima dată în România am desfiinţat clasele şi am trecut la laboratoare.”
La final, coborând scările instituţiei care pe vremea când îi eram eu elevă se numea Liceul „Petru Rareş” m-a încercat un sentiment de recunoştinţă pentru bucuria de a fi măcar pentru câteva minute în apropierea celor care au scris istoria acestei şcoli, în apropierea celor care au „ars” pentru scopuri mari şi idealuri, în apropierea celor pe care îi putem numi, cu litere mari „ÎNVINGĂTORI”.
Gianina BURUIANĂ