Olimpismul ca stare de spirit

• Interviu cu Mihaela Gherghelescu – profesor de Istorie la Colegiul Naţional „Gheorghe Asachi”, Piatra-Neamţ

– Doamna profesoară Mihaela Gherghelescu, în mediul educaţional nemţean sunteţi o prezenţă foarte apreciată, mai ales pentru numeroasele activităţi la care participaţi cu elevii Dvs. Totuşi, v-aş ruga să punctaţi principalele aspecte ale traiectoriei Dvs. profesionale.

– În toamna anului 2018 am împlinit 38 de ani de când mă aflu la catedră, încercând să fiu mai ales dascălul care inspiră elevii, nu doar cel care predă pur şi simplu. Aş putea spune că traiectoria profesională a fost marcată de faptul că sunt absolventă a unui liceu pedagogic, mai precis Liceul Pedagogic din Constanţa, în prezent Colegiul Naţional Pedagogic „Constantin Brătescu”, care mi-a oferit modele demne de urmat şi o solidă pregătire psiho-pedagogică. În anul 1987 am absolvit Facultatea de Filosofie-Istorie din cadrul Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi, făcând parte din generaţia acelor studenţi care în februarie 1987 au ieşit în stradă manifestând împotriva regimului; atunci, cu prilejul revoltei studenţeşti, s-a strigat pe străzile Iaşului „Vrem lumină să-nvăţăm şi apă să ne spălăm”. Am primit repartiţia la Liceul „Gheorghe Asachi” începând cu 1 septembrie 1987, pe atunci liceu cu profil agroindustrial. Intuiţia îmi spunea că acest liceu o să sufere o transformare, pentru că ştiam că fusese anterior liceu pedagogic. Din 1990 se va reînfiinţa Liceul Pedagogic, dar sub numele de Şcoala Normală „Gheorghe Asachi”, apoi din 2010, Colegiul Naţional „Gheorghe Asachi”. Aşadar, celor şase ani ca învăţătoare, le pot adăuga încă 32 de ani ca profesor la aceeaşi şcoală, de care mă simt profund ataşată.

– Care a fost spiritul managerial pe care aţi vrut să-l transmiteţi în perioada când aţi fost director la Colegiul Naţional „Gheorghe Asachi”?

– Am fost o perioadă director adjunct, mai precis 10 ani, şi un an director plin. În tot acest timp am fost preocupată de formarea unei culturi organizaţionale care să aibă în centru „spiri­tul normalist” bazat pe dăruire, respect faţă de şcoală, dragoste faţă de elevi, entuziasm, seriozitate, abnegaţie, dar şi spirit deschis, novator, jovial. Mă bucur că şi în prezent şcoala noastră păstrează o deviză impusă în acei ani: „Educăm ţintind spre Bine, Adevăr şi Frumos”.

– Olimpiadele şi concursurile şcolare sunt o permanenţă în preocupările Dvs. Menţionaţi câteva din cele mai recente performanţe obţinute cu elevii pe această platformă.

– Mereu mi-am îndemnat elevii să participe la concursuri şcolare, pentru că acestea cultivă nu doar spiritul de competiţie, ci şi interesele de cunoaştere, stima de sine, sentimentul bucuriei şi al reuşitei. Dacă mă raportez la ultimul an şcolar, 2017-2018, trebuie să amin­tesc numele unor discipoli pe care îi preţuiesc foarte mult şi care au obţinut câteva rezultate meritorii:

• Dobreanu Sorana – clasa XII E, premiul I la Olimpiada de Istorie, faza judeţeană, calificată la faza naţională; menţiuni obţinute la faza judeţeană a Olimpiadei de Istorie, martie 2018: Cioflânc Denisa (IX C), Haureş Robert (IX E), Poloboc Ştefan (XII E), Antohi Larisa (XII C).

• Poloboc Ştefan – Premiul II la Sesiunea de referate şi comunicări ale elevilor (mai 2018), faza judeţeană, cu lucrarea „Marea Unire şi recunoaşterea sa internaţională”;

• Avram Teodora, clasa XII E – laureată a concursului naţional „Ce a însemnat comunismul în istoria României”, organizat de IICCMER (iunie 2018).

• Goguţă Elena, clasa XII E – a obţinut menţiune la secţiunea eseu la ArtHistoryFest (ediţia I), activitate dedicată Centenarului României Mari.

– Sunteţi şi o veche colaboratoare a revistei „Apostolul”. În numărul din aprilie 2003 aţi publicat un interesant articol denumit „Olimpismul ca stare de spirit”. Ce aţi vrut să comunicaţi prin această sintagmă?

– Îmi aduc aminte de acest articol scris din dorinţa de a arăta că olimpiadele şcolare care pun în mişcare politici educaţionale, elevi, profesori, şcoli, o serie de motivaţii, trebuie guvernate de o corectitudine maximă în formularea subiectelor, de obiectivitate în evaluarea lucrărilor, de dorinţa de a valoriza elevii cu potenţial creator. Olimpiada este a elevilor în primul rând, prilej de afirmare a celor pasionaţi de un domeniu, nu o confruntare între şcoli şi profesori. Olimpismul, ca şi în Atena lui Pericle (sec. V Î.Hr.), este generator de valori: libertate, corectitudine, loialitate, prietenie, cunoaştere, onestitate, încredere. Aş putea spune că „olimpismul” înţeles în această manieră poate fi o prezenţă constantă în clasă chiar şi în secolul XXI.

– Proiectele europene au fost mereu în atenţia Dvs. Cu ce experienţe pozitive v-aţi îmbogăţit în urma acestora, atât Dvs. personal cât şi elevii?

– Am participat la două proiecte Comenius: „Science, culture and economics. Together can they ensure Europe’s land and resources are managed effectively?” (2012-2014) – proiect multilateral România, Bulgaria, Germania, Cehia, Franţa şi „A Teenager’s Journal in 21st Century Europe”, proiect bilateral România-Turcia (2012-2014). Ambele proiecte ne-au oferit, mie dar şi elevilor şi colegilor mei, schimburi de idei, transfer de practice creative în domeniul educaţiei, oportunităţi de învăţare, exersarea unei limbi străine în context real, cum să fim mai toleranţi, mai empatici, să înţelegem mai bine istoria, cultura unei ţări, să protejăm natura. La mobilitatea desfăşurată la Liceul „Mustafa Dogan Anadolu” din Erzincan în 2014 am învăţat cât de importantă este dezvoltarea abilităţilor de comunicare în diferite contexte, inclusiv prin redactarea unui jurnal, iar la mobilitatea desfăşurată la Gimnaziul din Zdar na Sazavou din Cehia am învăţat alături de ceilalţi participanţi că trebuie să fim mai prietenoşi cu natura.

– „Educaţie pentru gândire creatoare” şi „Învăţarea creativă” – sunt doar două dintre nenumăratele cursuri de perfecţionare la care aţi participat de-a lungul carierei. Care sunt achiziţiile pe care le-aţi dobândit în urma acestora şi cum le-aţi aplicat la catedră?

– Formarea mea iniţială s-a făcut într-o perioadă în care accentul era pus pe metodele tradiţionale, pe rolul profesorului care „predă”. Participarea la cursurile menţionate anterior a pornit din nevoia firească de a reconsidera relaţia profesor-elev, într-o lume aflată într-o continuă schimbare, sub semnul globalizării şi tehnologizării. Un răspuns la acest nou context l-am primit prin participarea la aceste cursuri: profesorul-mentor îl pune pe elev să descopere, să imagineze, să înveţe prin efort propriu, să iniţieze chiar el situaţii de învăţare. Am constatat că elevilor mei le place să creeze „situaţii-problemă” pe care le rezolvăm în echipă, că sunt mai curioşi, că au mai multă iniţiativă, că manifestă deschidere faţă de nou, că doresc să înveţe nu numai în context formal, ci şi în context in şi nonformal.

– Ce rol consideraţi că joacă disciplina „Istorie” în formarea umană a elevului?

– Sunt ferm convinsă că Istoria, socotită „magistra vitae” are un rol fundamental în construirea personalităţii elevilor. La urma urmei, noi toţi suntem produse ale Istoriei, în diferite epoci, şi nu putem înţelege prezentul pe care îl trăim, nu putem intui viitorul fără o profundă cunoaştere a trecutului, adică fără studiul Istoriei. Istoria, cea mai frumoasă poveste care se poate spune despre diferite perioade, epoci, personalităţi, evenimente, este cea care îi ajută pe elevi să îi înţeleagă mai bine pe alţii, le cultivă sentimentul identităţii, valori precum libertatea, adevărul, toleranţa, patriotismul. Toate aceste valori, cultivate prin studiul Istoriei, în contextul sărbătoririi unui secol de la înfăptuirea României Mari, îi pot ajuta pe elevi să înţeleagă nu numai cine am fost şi cine suntem ca români, ci şi ceea ce putem deveni, ca parte a istoriei europene sau universale.

– Este un lucru clar observat că în ultima perioadă motivaţia şcolară a elevilor a scăzut foarte mult. Puteţi să ne oferiţi câteva opinii despre cauzele acestui neajuns?

– Consider că motivaţia este cheia succesului în învăţare, este responsabilă de poziţia activă a elevului în învăţare. Este o realitate a şcolii româneşti că ne confruntăm cu o scădere a motivaţiei şcolare. Factorii care au contribuit la acest lucru sunt mai mulţi: unii ţin chiar de sistemul de învăţământ actual, care trebuie reconsiderat din punct de vedere al conţinuturilor, strategiilor de pre­dare – învăţare, al evaluării. Alţi factori ţin de familie, de ati­tudinea unor părinţi care nu mai sunt convinşi de înţelepciunea proverbului „Cine ştie carte, are patru ochi” şi lasă doar pe seama şcolii motivarea copilului pentru activitatea de învăţare. În sfârşit, pot fi şi factori care ţin chiar de elev, de o autocunoaştere limitată, de lipsa de încredere în resursele sale. Consider că o soluţie poate veni chiar de la profesor: elevul este motivat dacă ştie care sunt aşteptările profesorului de la el, cum vor fi ei eva­luaţi, dacă folosim motivaţia pozitivă, dacă sti­mulăm curiozitatea, dorinţa de explorare într-un domeniu, nu simpla reproducere a unor informaţii.

– Ce aţi întreprinde mai întâi dacă aţi fi Ministru al Educaţiei şi ce schimbări aţi aduce sistemului de învăţământ?

– Nu mi-aş dori să fiu Ministru al Educaţiei, consider că nu am „chemare” pentru aşa ceva. Aş putea încerca un exerciţiu de imaginaţie şi atunci aş propune: respectarea Constituţiei României, adică alocarea a 6% din PIB pentru educaţie, reconsiderarea curriculum-ului cu accentul pe abordări inter/transdisciplinare, investiţii consistente în formarea iniţială a cadrelor didactice şi în dotarea şcolilor, crearea unor resurse educaţionale care să îi ajute în egală măsură pe profesori şi elevi (platforme educaţionale, aplicaţii, teste, exemple de bună practică pentru diferite discipline).

A consemnat Gianina BURUIANĂ