Intrând în al doilea centenar de la Unirea Basarabiei cu patria-mamă, România, se impune să ne unim eforturile pentru a ne trata istoria în toate segmentele sale zonale şi cronologice, în mod obiectiv şi într-o viziune unitară. Anul 1918, numit în istoriografie „anul astral al românilor”, ne oferă dreptul de a-l consemna şi astăzi, când a trecut un centenar de la eveniment, deoarece istoria ne oferă fericita ocazie de a da mâna unii cu alţii, cei de pe un mal şi altul al Prutului. Ziua de 27 martie, marchează ziua în care o sută unu ani în urmă, vechea moşie de răsărit a Moldovei, zisă impropriu Basarabia după 1812, revenea acasă. Înainte de a face acest pas, ea a trăit mai bine de o sută de ani sub dominaţia ţaristă, acum o sută unu ani, în vremuri de restrişte, se întorcea în familia românească.
Deşi de zeci de ani nu ne-am putut vedea unii pe alţii după sârma ghimpată de la Prut, deşi anul trecut am sărbătorit Centenarul Marii Uniri şi păşim astăzi în al doilea centenar, suntem şi nu suntem împreună.
Întoarcerea acum o sută unu ani a Basarabiei acasă, în unitatea românească, nu va putea fi înţeleasă, dacă nu se va ţine cont de prăbuşirea şi criza fostului Imperiu ţarist, de dimensiunea mişcării naţionale dintre Prut şi Nistru, de împrejurările istorice concrete, de contextul local şi regional, de jocul de interese al Marilor Puteri, de grelele încercări prin care treceau românii.
Primul Război Mondial, căderea Dinastiei Romanovilor şi dezintegrarea Imperiului ţarist, au adus în prim-planul preocupărilor publice problema războiului şi păcii, problema pământului, problema construcţiei de stat post-imperiale, problema naţională. În teritoriul dintre Prut şi Nistru s-a declanşat o amplă mişcare de eliberare naţională, derulată în mai multe etape. Drepturile democratice obţinute prin efortul Revoluţiei ruse, trebuiau puse obligatoriu în serviciul unei cauze nobile, ele trebuiau să îmbrace o haină naţională, pentru a dobândi mai multă forţă de atracţie şi un conţinut pe măsura aşteptărilor în întreg cuprinsul Basarabiei, de la Nistru şi până la Prut, de la Hotin şi până la Marea Neagră. În atmosfera tumultuoasă a anului 1917, aceste aşteptări şi-au găsit expresie într-un amplu program social şi naţional, formulat de Partidul Naţional Moldovenesc, punctele principale ale căruia vizau declararea autonomiei Basarabiei, constituirea unei Diete provinciale, soluţionarea problemei agrare, instruirea în limba maternă, întoarcerea Bisericii cu faţa spre cei de jos ş. a.
Documente de arhivă relevă faptul că problema „naţional-politică” în Basarabia a constituit subiectul central al unor dezbateri printre militarii basarabeni de la Odessa, cu participarea largă a delegaţilor comitetelor militare moldoveneşti din diverse centre militare, încă la sfârşitul lunii august – începutul lunii septembrie 1917. Anume atunci, după mai multe discuţii, s-a hotărât ca Basarabia să fie proclamată „Republică Moldovenească Populară Democratică” – ca o primă fază spre Unirea cu România, care trebuia să se înfăptuiască cu condiţia respectării anumitor drepturi democratice şi naţionale, câştigate în urma Revoluţiei ruse.
Încă de la primele adunări ale Partidului Naţional Moldovenesc se relevă că Basarabia, ca parte istorică a vechii Moldove, va trebui mai devreme sau mai târziu să se unească cu România, adepţii acestei formaţiuni fiind cei mai suspectaţi şi acuzaţi de adversarii lor politici de „separatism românesc”. Ulterior, se impun militarii basarabeni, în special, Comitetul militar moldovenesc de la Odessa, în frunte cu căpitanul Emanoil Catelly, dar şi alte organizaţii ostăşeşti, cu vederi pronunţate de stânga, care pledează pentru emanciparea Basarabiei şi unirea sa cu România, nu înainte, însă, de asumarea unui program inspirat din manifestul Revoluţiei ruse. La 26 aprilie 1917 studenţii basarabeni la Kiev, reuniţi în societatea „Deşteptarea”, pledează în programul lor de activitate pentru „unirea cu toţi românii într-o împărăţie, în care guvernul ţării să fie ales de întregul popor cu votul universal, egal, secret şi direct”. Activitatea unor intelectuali ardeleni, bucovineni şi din Vechiul Regat, la Chişinău, în vreme de război, s-a dovedit a fi în acele condiţii de după colapsul autocraţiei, un element catalizator al redeşteptării naţionale între Prut şi Nistru. Intelectualii basarabeni, preoţi, învăţători, ziarişti, oameni din straturile înstărite, militari, atât cât s-a adunat cu multă greutate în cei peste o sută şase ani de dominaţie străină, avea, deci, conştiinţa propriei identităţi, dar şi conştiinţa de neam şi de ţară, ceea ce a determinat ca problema unirii cu România să fie pusă în discuţie, între altele, şi la Congresul Militar Moldovenesc, din 20-27 octombrie, care a proclamat autonomia ţinutului şi a decis formarea Sfatului Ţării.
Sfatul Ţării a contribuit în mod decisiv la salvarea Basarabiei de rostogolirea sub haosul dictaturii bolşevice, aşa cum s-a întâmplat din nefericire cu alte teritorii ale fostului imperiu ţarist. În circumstanţele incerte din acel timp, o altă cale, mai raţională decât unirea Basarabiei cu România nu exista şi este un mare merit al Sfatului Ţării şi al înaintaşilor noştri de atunci, oamenilor politici basarabeni ca Ion Pelivan, Constantin Stere, Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa, Daniel Ciugureanu, Pantelimon Erhan, Ştefan Ciobanu, o Elena Alistar sau un Alexandru Baltaga ş. a. – de a fi găsit unica soluţie ce ducea spre un viitor fericit şi mult aşteptat de întreaga populaţie.
În acea epocă tulbure, tentaţii şi pretenţii în privinţa Basarabiei erau multe. Pentru străini, pentru unii dintre aceştia ea era o monedă de schimb, pentru alţii o zonă strategică, un cap de pod sau un teritoriu ce putea fi lesne acaparat sau tăiat în bucăţi.
Acum, când am lăsat în urmă un centenar de la unire, ba chiar am intrat de un an în cel de-al doilea, aducem un omagiu profund înaintaşilor noştri de la 1918 – lui Ion Inculeţ, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Constantin Stere, Pan Halippa, Pantelimon Erhan, Ion Buzdugan, Ştefan Ciobanu, ca şi lui Alexandru Marghiloman sau lui Ion I. C. Brătianu, regelui Ferdinand, tuturor militanţilor şi făuritorilor Unirii, care rămân un exemplu al devotamentului faţă de idealul naţional, faţă de neam şi ţară.
În Declaraţia de unire a Basarabiei cu România din 27 martie (st. v.) / 9 aprilie (st. n.) 1918, adoptată cu 86 de voturi „pro”, 3 „împotrivă”, 36 de abţineri şi 13 absenţe, Sfatul Ţării – organul suprem legislativ reprezentativ şi electiv al Basarabiei, constituit prin delegarea reprezentanţilor partidelor politice, a păturilor sociale, a etniilor conlocuitoare etc., – a decis, „în numele poporului Basarabiei”, că „Republica Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, în baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mamă-sa România”.
În atare mod, „după un veac şi mai bine de iobăgie sufletească şi politică a românilor dintre Prut şi Nistru, la 27 martie 1918, printr-un act spontan şi plin de o netăgăduită conştiinţă românească, prin voinţa unanimă a norodului basarabean şi prin votul reprezentanţilor săi legali din Sfatul Ţării, Moldova dintre Prut şi Nistru revine la sânul Patriei daco-romane, de la care mai înainte fusese silnic dezlipită”.
Ce-au voit să imprime în Declaraţia de Unire şi să ne transmită nouă, ajunşi astăzi, aici, cei care au intrat în istorie ca Generaţia Unirii de la 1918?
În acea zi de 27 martie, prezent la Chişinău şi invitat în şedinţa Sfatului Ţării, prim-ministrul Alexandru Marghiloman avea onoarea de a lua act de Declaraţia de unire a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabiei) cu ţara-mamă, România, şi accepta „precum în spirit, aşa şi în literă” toate „bazele” unirii. În acele clipe de neuitat, plecându-se în faţa geniului poporului român dintre Prut şi Nistru, care după o despărţire de mai bine de un veac găsea „singur calea firească, care să-l ducă la mântuire, calea firească arătată de istorie”, prim-ministrul, deja şi al Basarabiei revenite acasă, surprinzând esenţa momentului, a făcut un gest de profundă recunoştinţă în faţa celor care şi-au asumat nemijlocit dificila misiune de emancipare a provinciei. „Să ne închinăm înaintea conducătorilor acestei ţări, spunea prim-ministrul Marghiloman, care fără gând de mărire din conducători (ai Republicii Democratice Moldoveneşti) s-au făcut slujitori modeşti ai neamului lor (românesc)”. După Basarabia, au revenit rând pe rând la sânul ţării Bucovina şi Transilvania, însă un prim-ministru al României va fi poposit în acele momente de vârf doar la Chişinău, nu şi la Cernăuţi sau la Cluj. La primirea delegaţiei de la Chişinău, care aducea actul Unirii Basarabiei la Iaşi, la 30 martie, regele Ferdinand îi adresa alese cuvinte, consacrând astfel semnificaţiile adânci ale relaţiei materne cu provincia dintre Prut şi Nistru: «Vă salut azi pe voi fraţi de dincolo de Prut. Sărbătorim astăzi înfăptuirea unui vis, care de mult zăcea în inimile tuturor Românilor de dincolo şi de dincoace, de apele Prutului. Din graniţă aţi făcut punte, unindu-vă cu ţara mumă şi de aceea vă zic: „bine aţi venit între noi”. V-aţi alipit în timpuri grele pentru ţara mumă ca copil tânăr, însă cu o inimă adevărat românească». Regelui îi răspundea în aceeaşi cheie Ion Inculeţ: „Sunt foarte fericit că eu, în calitate de reprezentant al poporului român de peste Prut, am căderea să aduc Majestăţilor Voastre vestea Unirii poporului Basarabean cu ţara noastră mumă”.
Importanţa revenirii Basarabiei la trunchiul matern a făcut ca dispariţia Republicii Democratice Moldoveneşti să fie percepută ca ceva periferic, de la sine înţeles, mai importantă fiind păstrarea unor drepturi şi instituţii locale de autoguvernare, asigurarea ordinii şi deschiderea unor perspective certe de dezvoltare şi de viaţă paşnică. Dar, trebuie de spus că această formă de statalitate a teritoriului dintre Prut şi Nistru, ca expresie a autodeterminării naţionale în condiţiile dezintegrării fostului spaţiu imperial, a fost un vehicul util în procesul complicat de emancipare şi de regăsire a celor două maluri ale Prutului. În aceasta a constat valoarea sa istorică. Realizând că nu aveau capacitatea şi resurse ca să asume până la capăt o statalitate impusă de împrejurări şi conştientizând ameninţările, unele mai grave decât altele, în adresa acesteia, înaintaşii noştri de la 1918 au renunţat la ea pentru a nu o resimţi ca pe o povară pe care nu o puteau duce. Au dat, la momentul oportun, cum era firesc, ascultare chemării de neam, câştigând, în schimb, împreună cu etniile conlocuitoare, o ţară mare, liberă şi frumoasă, întinsă până la sfârşitul acelui an 1918 de la Nistru şi până la Tisa, parte a civilizaţiei europene, o ţară şi o societate pe care le vor edifica mai departe, împreună cu toţi românii.
Astăzi, traversăm realităţi mult diferite şi poate mai complexe decât cele de acum mai bine de un secol în urmă. Trăim vremuri tulburi şi imprevizibile, de aceea, solidaritatea şi cooperarea noastră, în zile de sărbătoare, şi nu numai, este vitală.
Conf. univ. dr. Silvia CORLĂTEANU-GRANCIUC,
Secretar ştiinţific al Institutului de Istorie, Chişinău