„Deschide cartea, ca să înveţi ce au gândit alţii, închide cartea, ca să gândeşti tu însuţi.”
(Din înţelepciunea lumii)
(urmare din numărul trecut)
Ce a însemnat trecerea celor aproape 100 de absolvenţi de liceu prin Facultatea de Filologie? Ne răspunde fostul student Valerian (Val) Gheorghiu din Iaşi.
„Nimic nu a mai putut egala momentul acela unic în care, pornind dintr-un răstimp inform, totul a căpătat dintr-o dată formă. Pentru că, pătrunzând în legendara clădire, în legendarele amfiteatre ce mai păstrau în aerul lor benefic rarefiat trecerea glorioasă a câtorva siluete magistrale ale filologiei româneşti, pătrunzând aşadar în acest areopag, am simţit că însemnăm ceva. Că anii roz ai copilăriei noastre, albaştri ai adolescenţei noastre rămâneau undeva, într-o mirifică amintire, luându-le locul acum marea aventură a cunoaşterii. Pentru că asta a însemnat trecerea noastră prin filologie: o primă şi esenţială cunoaştere de sine, o acumulare de valori, destinate la terminare, a fi transmise altora.
Şi cu ce realitate ne-a fost dat a ne confrunta acum o jumătate de veac?
O Românie încercând cu disperare să-şi păstreze fiinţa profundă ameninţată de forţe străine de neam, o Românie care şi prin noi, cei o sută de frumoase fete şi frumoşi băieţi ce eram – lupta să-şi păstreze, înainte de toate, limba.” pg.7.
O altă caracterizare a acelor ani ne-o oferă Cornelia Dumitraşcu Sechi din Iaşi:
„Deşi sub raport material studenţia noastră a stat sub semnul privaţiunilor, tinereţea, sentimentul camaraderiei, prieteniile închegate atunci au făcut din cei 4 ani un răstimp frumos, către care privim cu nostalgie.” pg. 174
Altă opinie: „Prima zi de cursuri. În amfiteatrul 217 al Universităţii, le vorbea „bobocilor”, salutând venirea lor în instituţia prin care, spunea domnia sa „şi-au purtat paşii marii dascăli ai literelor şi limbii române. Eu mă gândeam: Nici aici n-am scăpat de cei patru mari ai omenirii … Marx… «Engels, Lenin, Stalin». Noroc că domnul profesor Ion D. Lăudat, că despre dumnealui este vorba, m-a liniştit, înşiruind nume ca Phillippide, Iorga, Ibrăileanu etc.
Cu dumnealui trebuia să fii foarte atent: dacă nu-l observai, de la o distanţă de 5-10 m, te trezeai că-şi ridică pălăria şi te salută el, indiferent de sexul pe care îl purtai.” Aurel Gheorghiţă din Iaşi, pg. 157.
„Profesorii şi asistenţii noştri treceau cu prudenţă peste „zidul” impus de proletcultismul vremii.
Dascălii cărora le port recunoştinţă şi o pioasă aducere aminte: prof. Constantin Ciopraga, prof. Alexandru Dima, prof. I.D. Lăudat, prof. N.I. Popa, prof. D. Gafiţanu.
La cursurile de literatură universală veneam cu mult drag, ne grăbeam să ocupăm un loc în primele bănci, pentru a sorbi fiecare cuvânt de duh al profesorului nostru Alexandru Dima. Sala era neîncăpătoare, pentru că veneau şi studenţi de la alte facultăţi. Nu ne dicta niciodată şi nu ne cerea să învăţăm pe de rost notiţele pe care reuşeam să le luăm la cursuri. Înainte de orice era lectura.
Prof.I.D.Lăudat, un nume parcă predestinat să fie iubit, admirat, respectat şi lăudat. Simţeam de fiecare dată, la fiecare curs sau seminar, că profesorul nostru ne iubea, ne dăruia din harul lui, căci avea har.” Paraschiva Gherman Trandafir din Bucureşti, pg.292.
De reţinut şi aprecierea fostei studente, Puica Grunberg Marcus, stabilită în Israel. „Am avut câţiva colegi studenţi – buni camarazi şi remarcabili ca profesori.”
De asemenea, are şi alte opinii: „Cred că am fost binecuvântaţi cu o pleiadă de profesori străluciţi, cunoscuţi nu numai nouă, studenţilor, ci şi pe plan naţional. Unii dintre aceşti profesori mi-au influenţat paşii în activitatea didactică, pe care am desfăşurat-o, timp de 18 ani, în cea mai mare parte la Liceul din Hârlău.
De 32 de ani mă aflu în Israel, dar depărtarea e numai fizică, pentru că n-am rupt relaţia intimă, indestructibilă cu limba şi literatura română, cu tot ce e românesc.” pg.320.
Altă apreciere: „Cei patru ani de facultate mi-au adus numeroase satisfacţii. Am studiat şi învăţat multe. Am studiat cu perseverenţă şi plăcere la toate disciplinele, convins că tot ce se învaţă temeinic în şcoală este un bun foarte valoros câştigat pentru toată viaţa.” Iancu Wexler din Roman, jud, Neamţ, pg.585.
„Aş aminti pe I. D. Lăudat, N. I. Popa şi C. Ciopraga care ne fascinau cu prelegerile lor sau cu excursiile literare organizate la casele memoriale ale marilor noştri scriitori, precum: M. Sadoveanu, O. Goga, V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă şi alţii.” Tenţa Pivniceru Sima din Iaşi, pg. 433-434.
În perioada studenţiei noastre, o parte din scriitorii români erau „interzişi”, iar operele lor erau plasate în depozite „secrete”, la care nu prea aveam acces. De asemenea, nu existau cursuri tipărite sau xeroxate, învăţam doar după notiţe şi după parcurgerea bibliografiei „permise”.
* * *
A existat şi o latură mai puţin luminoasă în existenţa noastră de studenţi.
O primă opinie: „Cum să aduni atâtea câte s-au petrecut în aceşti ani, în doar câteva pagini? Şi mai ales cu ce să începi? Fără îndoială, gândurile se duc în primul rând la acei ani tineri, petrecuţi împreună. Îmi trec prin minte tot felul de întâmplări, aparent fără legătură între ele. Puse cap la cap, ele au însemnat anii tinereţii noastre pline de lipsuri şi frustrări, dar şi de speranţe şi visuri.
Cine ar crede astăzi că primeam apă caldă două ore pe săptămână şi atunci făcea baie cine apuca. În rest, ne spălam cu apă rece, care iarna ne îngheţau şi sufletele nu numai sângele.” Adelina Burduja Toporaş din Vaslui, pg.112.
„Aş aminti «scrie Elena Andraş Pricop din Bacău» de pantofii noştri cu blacheuri şi infernalele lor cadenţe pe sălile Universităţii sau despre hainele noastre cumpărate pe puncte, despre rândul care se întindea până la la poarta căminului pentru o bucăţică de margarină sau halva sau cum ne „procuram” «furam» din gară lemne şi cărbuni cu care mai topeam promoroaca de pe zidurile fostei puşcării care, atunci, era căminul nostru studenţesc.” pg. 62.
Altă amintire tristă: „Am început studenţia locuind în cămin, dar în anul al II-lea am fost scoase chiar din acel cămin sărăcăcios, friguros şi aglomerat, eu fiind fiică de preot iar Lica (Elena Andraş Pricop) probabil depăşea venitul acceptabil având ambii părinţi învăţători. «Cazul n-a fost singular».
Ne-am mutat împreună la o gazdă. Aici ocupam o cămară cu o sobă metalică şi dormeam pe o ladă”. Elena Başceauş Acameniţoaiei din Iaşi, pg. 66-67.
„Sigur că anii de facultate au fost frumoşi – precizează Georgeta Pavel Tatulea din Dorohoi, jud. Botoşani – în ciuda faptului că în dormitor erau 46 de fete (câte două în pat), că la cantină se dădea (seara) mereu cunoscutul «crep» (griş fiert şi îndulcit), că iarna învăţam în scara podului, cu pătura pe mine (unde era singurul bec aprins pentru că lumina se stingea la orele 22), iar vara în bălăriile dinspre Râpa Galbenă.” pg. 425.
Rodica Radu Răşcanu din Iaşi menţionează că „n-a avut bursă de stat, deşi lua examenele cu note maxime, pentru că salariile cumulate ale părinţilor ei (învăţători) depăşeau plafonul dat de Minister cu 8 lei. Salariul unui învăţător era pe atunci 404 lei. A luat masa clandestin pe o jumătate de cartelă şi a dormit, în pat, tot clandestin, cu o altă colegă, în toţi anii de facultate.” pg. 466.
Şi băieţii s-au referit, în scris, la experienţele trăite ca studenţi.
Iată ce scrie Aurel Gheorghiţă din Iaşi:
„Căminul băieţilor era acolo unde este Filarmonica. Locuiam într-o cămăruţă la parter vreo 25-30 de inşi. Singurele lucruri bune erau prieteniile şi apropierea de Teatrul Naţional. De cu toamnă şi până primăvara târziu, când era frig şi afară şi în cămin, în multe seri ne „proţăpeam” în galeria slujitorilor Thaliei. Intram pe la actori (paznicii mai închideau ochii) sau cu acte în regulă – un bilet costa, acolo sus 1,10 lei.
Doamne, ce spectacole am putut vedea! Ce mari actori jucau!”, pg.157-158.
În loc de concluzie, la cele de mai sus, citez un fragment dintr-o altă confesiune: „Nu vreau să dau lecţii altor generaţii, am fost doar unii dintre tinerii acelor ani. Nu luam în seamă lipsurile. Ne ajungeau tinereţea. Poate că situaţiile grele au cimentat şi mai mult legătura dintre noi.
Cred că fiecare generaţie are un timp al ei predestinat.” Elena Andraş Pricop din Bacău, pg. 62 .
(continuare în numărul următor)
Elena DIDOIU