Fără să greşim prea mult, putem afirma că a fi profesor înseamnă un risc asumat. Aceasta pentru că pregătirea necesară pentru a putea preda, pentru a-i învăţa pe alţii cum să înveţe este o operă care nu se sfârşeşte niciodată şi care implică multă răbdare, multe momente de incertitudine, de descurajare şi multe ore de studiu. Iar rezultatele nu pot fi măsurate nici cantitativ şi nici imediat. Şi totuşi, la capătul acestui drum lung şi anevoios, te pot aştepta multe bucurii şi satisfacţii.
Clasa de elevi nu este atât un spaţiu unde, după un ritual academic, se tratează un subiect din programa şcolară, iar profesorul nu este doar persoana care propune conţinuturi, formulează sarcini şi cere anumite conduite. În clasă se învaţă mai mult decât o materie, se învaţă o lecţie de viaţă.
Profesorul stimulează şi întreţine curiozitatea elevilor pentru lucruri noi, le modelează comportamentele sociale, le întăreşte încrederea în forţele proprii şi îi ajută să îşi găsească identitatea. Realizarea în practică a acestor sarcini depinde de măsura în care profesorul posedă calităţile şi competenţa necesare centrării cu precădere pe aşteptările, trebuinţele şi interesele elevilor.
Care sunt aceste calităţi? Sunt ele înnăscute sau dobândite? Poţi învăţa să fii un bun profesor? Iată tot atâtea întrebări la care vom încerca să oferim răspunsuri.
După René Hubert, principala calitate a profesorului este vocaţia pedagogică, concretizată în a te simţi chemat, ales pentru această sarcină şi apt pentru a o îndeplini. El consideră că pentru vocaţia pedagogică sunt caracteristice trei elemente: iubirea pedagogică, credinţa în valorile sociale şi culturale, conştiinţa responsabilităţii faţă de copil, faţă de patrie, faţă de întreaga umanitate.
Principala modalitate de operaţionalizare a conţinutului personalităţii profesorului este aptitudinea pedagogică. Pentru A. Chircev ea este un ansamblu de însuşiri ale personalităţii educatorului care-i permit să obţină maximum de rezultate în orice împrejurare, în orice clasă.
Nicolae Mitrofan, pe baza unor cercetări experimentale, stabileşte drept componente ale atitudinii pedagogice: competenţa ştiinţifică, competenţa psihopedagogică şi competenţa psihosocială. Toate cele trei tipuri de competenţă nu acţionează izolat ci sunt integrate în cadrul structurii de personalitate a profesorului.
Competenţa ştiinţifică presupune o solidă pregătire de specialitate.
Competenţa psihopedagogică este asigurată de ansamblul capacităţilor necesare pentru construirea diferitelor componente ale personalităţii elevului şi cuprinde: capacitatea de a determina gradul de dificultate al materialului de învăţare pentru elevi, capacitatea de a face materialul de învăţare accesibil prin găsirea celor mai adecvate metode şi mijloace, capacitatea de a înţelege elevul, de a pătrunde în lumea sa interioară, creativitate în munca psihopedagogică şi capacitatea de a crea noi modele de influenţare instructiv-educativă în funcţie de cerinţele fiecărei situaţii educaţionale.
Competenţa psihosocială cuprinde ansamblul de capacităţi necesare optimizării relaţiilor interumane cum ar fi: capacitatea de a aborda un rol diferit, capacitatea de a stabili uşor şi adecvat relaţii cu ceilalţi, capacitatea de a influenţa grupul de elevi precum şi indivizi izolaţi, capacitatea de a adopta diferite stiluri de conducere, capacitatea de a comunica uşor şi eficient cu elevii, capacitatea de a utiliza adecvat puterea şi autoritatea.
Aptitudinea pedagogică este o sinteză de factori înnăscuţi şi dobândiţi. Ea conferă o mare flexibilitate comportamentului didactic, favorizând o adaptare rapidă, suplă la cerinţele unei situaţii educative.
(Bibliografie: Prof. dr. Dorina Sălăvăstru, Psihologie, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, f. a.)
Înv. Georgiana-Cosmina MACOVEI
Şcoala Gimnazială „Constantin Virgil Gheorghiu”, Războieni