La mijlocul anului 2022, a fost pus în dezbatere publică Proiectul Legii Învăţământului. Deşi perioada de timp prevăzută de Ministerul Educaţiei a fost foarte scurtă, numărul mare de intervenţii, cele mai multe negative, i-a obligat pe iniţiatori s-o prelungească în mod tacit. În decembrie, noul ministru al şcolii a anunţat că se lucrează la un Proiect modificat, care va fi supus, la rândul lui, dezbaterii publice după vacanţa de iarnă. La jumătatea lui ianuarie 2023 însă, în locul publicării textului modificat, acelaşi ministru declară că textul modificat va fi cunoscut după ce va fi aprobat de coaliţia de guvernare şi, apoi, prezentat Guvernului spre a fi trimis în Parlament. Despre o nouă dezbatere publică, nici vorbă. Consecinţa este că opinia publică, neinformată cu privire la eventualele modificări, va lua cunoştinţă de noua Lege a Învăţământului doar odată cu votarea ei în Parlament. Forma finală va fi, aşadar, decisă politic. În aceste condiţii, este imposibil de spus dacă Legea va corespunde cu adevărat necesităţilor şi exigenţelor şcolii româneşti. Mai degrabă, nu.
Două constatări preliminare: mai întâi, Proiectul, aşa cum îl cunoaştem, afectează grav şcoala de toate gradele şi nu cruţă nicio materie de studiu; şi în al doilea rând, dezbaterile, la care au participat sute de dascăli, fie prin intervenţii scrise (mai rar televizate), fie prin semnarea unor memorii, fie prin alte forme de manifestare, şi care au fost, în marea lor majoritate, critice, s-au referit de obicei la aspecte particulare, importante, desigur, cum ar fi ariile curriculare, sau la administrarea procesului de învăţământ, la calendarul anual sau la numărul de ore pentru diferitele discipline şi, nu în ultimul rând, la introducerea unor noi examene sau la dispariţia tezelor scrise. Academia Română a atras atenţia, de exemplu, prin vocea preşedintelui ei, asupra modului nesatisfăcător în care este studiată istoria naţională. Numeroşi profesori au făcut observaţii întemeiate la discipline la fel de importante, cum ar fi matematica, „amestecată” la Bacalaureat cu alte discipline.
Foarte rar, în schimb, dezbaterile au atins problema fundamentelor înseşi ale învăţământului românesc, ca şi tradiţia lui istorică, ignorând contribuţia de seamă a creatorilor şi reformatorilor, ale căror idei sunt demne de interes şi astăzi, precum Titu Maiorescu, Spiru Haret, Constantin Angelescu şi, în anii de comunism, Ilie Murgulescu şi Mircea Maliţa. (Este, de altfel, un fapt recunoscut de toată lumea că Legea din 1966 s-a dovedit mult mai bine gândită şi aplicată, câtă vreme a fost aplicată, decât toate Legile, amendate în mod repetat, de după 1989. Ca să nu mai vorbim despre Proiectul actual.)
În aceste condiţii, dezbaterea a trecut relativ uşor peste concepţia greşită pe care se bazează Proiectul, în parte rodul, copt în alte climate, al recomandărilor europene, neadaptate stării actuale a învăţământului românesc. Vorbim totodată de o concepţie culturală greşită, care interpretează „cultura generală” ca pe o comunicare de informaţii capabile să creeze competenţe, adică, abilităţi practice. (Până şi procesul de promovare a cadrelor universitare se numeşte abilitare!) Cultura însă nu poate fi redusă la o simplă specialitate şi, în fond, ea constă în acumularea şi interpretarea critică a unor cunoştinţe, nicidecum în comunicarea de informaţii. Cultură generală era considerată, în trecut, aceea umanistă, obiectele de studiu principale fiind limba (şi literatura), latina, istoria, filosofia şi religia. Astăzi, noţiunea s-a lărgit, incluzând ştiinţele. Aici apare însă uneori o confuzie: e vorba de ştiinţe creatoare de cunoştinţe, nu de tehnologiile rezultate din ele. În orice caz, a reduce, bunăoară, literatura la una din formele de comunicare este o eroare capitală. Niciunul din criteriile unei corecte comunicări nu se regăseşte în romane sau în poezii. De n-ar fi decât faptul că, în principiu, o comunicare trebuie să fie limpede, în vreme ce literatura se bazează pe ambiguitate, şi tot ar trebui să le aşezăm pe cele două în opoziţie. Să ne aruncăm o clipă ochii pe noile manuale de limbă şi literatură română de la gimnaziu (deocamdată programa de liceu n-a fost schimbată decât cantitativ), disciplină care are cel mai mult de suferit de pe urma reformei. Constatăm două lucruri: ele nu mai reprezintă un instrument, pus la dispoziţia elevului, de a învăţa să vorbească, să scrie şi să citească, ci unul menit a-i crea competenţe; şi, în al doilea rând, aşa numitele, în manual, „lecturi literare” nu mai sunt destinate trezirii interesului şi plăcerii elevilor pentru frumuseţea şi expresivitatea operelor, ci devin un mod de a ilustra o formă de comportament, cum ar fi curajul, devotamentul, prietenia şi altele. Iar examinarea lor se va face de aici înainte pe grilă, ca la şcoala de şoferi. Urmarea: cel mai primitiv şi stupid mod de a citi şi de a preda literatura. L-a ironizat Caragiale într-un personaj din O noapte furtunoasă, Ziţa. Şi i l-a imputat Maiorescu lui Gherea, în legătură cu moralitatea în artă. Folosirea grilei la examenul de literatură, iată însă ceva cu totul şi cu totul inedit în şcoala din întreaga lume!
Celălalt mare impediment în acceptarea Proiectului, nu fără legătură cu cel de mai sus, este încredinţarea iniţiatorilor că primul scop al şcolii este educaţia. Este o mai veche idee: cea dintâi Lege a Învăţământului de după 1989 o afirma din capul locului. Proiectul „România educată” pleacă de la acelaşi principiu. Titulatura ministerului de resort a fost în cea mai mare parte a timpului (şi mai este) Ministerul Educaţiei. În Proiectul iniţial exista (nu ştim dacă a rămas şi în forma modificată) propunerea de a înlocui termenul învăţător cu acela de comunicator. Este absolut evident că nu ideea de educaţie e în discuţie. Sigur că şcoala trebuie să dea naştere unor oameni educaţi. Cu o condiţie sine qua non: educarea să fie precedată de învăţare, să se întemeieze pe ea. Cu alte cuvinte, pe acumularea de cunoştinţe, pe instruire. Acesta trebuie să fie primul scop al şcolii. (Să observăm că, în afara titlului Legii, termeni precum învăţare, a învăţa, învăţământ nu mai prea apar în textul Legii). Inversarea termenilor procesului are consecinţe foarte grave. Spre a lua un exemplu: cum poţi să-i educi pe tineri în spiritul respectului şi dragostei faţă de valorile naţionale, dacă nu-i înveţi care sunt aceste valori şi de ce merită ele preţuirea noastră a tuturor? Cei care au trăit în comunism ştiu foarte bine că, privaţi sistematic de cunoştinţe reale şi intoxicaţi cu unele false, ideologizate, condamnaţi să asculte discursuri patriotice, fără a învăţa la şcoală istoria adevărată a românilor, oamenii nu erau, în fond, educaţi, ci spălaţi pe creier şi manipulaţi. Dorim oare să refacem această dezumanizantă experienţă? Toţi dorim o Românie educată, dar nu e suficient s-o declarăm, e absolută nevoie s-o întemeiem pe un proces de învăţare complet şi corect. Să aliniem manualele la cunoştinţele actuale, înlăturând zaţul falsurilor din vechile manuale şi introducând, de pildă, la orele de istorie, studierea evenimentelor care au condus la transformarea României dintr-o dictatură într-un stat democratic.
E necesar, apoi, să-i deprindem pe elevi cu ideea că şcoala este o perioadă în care prioritatea lor absolută este să înveţe carte, singura, de altfel, din viaţa lor în care învaţă cu adevărat. „Şcoala vieţii” înseamnă experienţă, altfel spus, învăţătură de minte, ceea ce e cu totul altceva decât învăţare. Puţinul preţ pus pe învăţare în şcoală de către iniţiatorii reformei poate fi constatat şi din tendinţa generală de „descărcare” a programelor. Şi, nu în ultimul rând, a acelora pentru bacalaureat. De reducere totodată a numărului de ore alocate unor materii. De comasare a materiilor de bacalaureat, ceea ce înseamnă o învăţare tot mai superficială. (Aici apare paradoxul ca proba de limbă maternă – maghiară, îndeosebi – să fie probă separată la Bacalaureat, spre deosebire de limba română şi de matematică. Din surse neconfirmate, căci Proiectul modificat n-a fost făcut public, se pare că româna şi-a recăpătat statutul de independenţă, dar matematica, nu). În loc de a profita de şcoală pentru a-i învăţa pe elevi cât mai mult, de a le „încărca” mintea care, la vârsta lor, e în stare să absoarbă cât mai multe şi diverse cunoştinţe, iniţiatorii Legii preferă să reducă numărul de cunoştinţe, mai ales al celor din programa examenelor, probabil ca să obţină cât mai multe rezultate bune la… învăţătură. Acest mod de a gândi statistic lucrurile face ravagii în numeroase domenii. În învăţământ, el este, pur şi simplu, distructiv.
Nu e prea târziu ca aceste lucruri să-i determine pe toţi cei de bună-credinţă din şcoala românească să-i pledeze cauza dreaptă pe lângă guvernanţi. Şi pe guvernanţi să se gândească încă de două ori la importanţa unei Legi a Învăţământului care să fie cu adevărat nouă, adaptată condiţiilor de astăzi ale societăţii, dar să ţină totodată seama de specificul şcolii româneşti şi de starea ei actuală. Aşa cum este conceput Proiectul pus în dezbatere, şi probabil şi cel modificat, el va contribui, dimpotrivă, la degradarea pe mai departe a şcolii româneşti, cu consecinţe incalculabile pentru întreaga societate. Spuneţi-mi ce şcoală aveţi, ca să vă spun ce societate veţi avea. (Sursa – România literară nr. 7/2023)
Secţia de Filologie şi Literatură a Academiei Române